În februarie 1942, fermierul mexican Dionisio Pulido a crezut că a auzit un tunet venind dinspre lanul său de porumb. Cu toate acestea, sunetul nu venea din cer. Sursa era o crăpătură mare, fumegândă care emitea gaz și ejecta roci. Această fisură avea să fie cunoscută sub numele de vulcanul Paricutin, iar în următorii 9 ani, lava și cenușa sa aveau să acopere peste 200 km pătrați. Dar de unde a apărut acest nou vulcan, și ce a declanșat erupția sa imprevizibilă? Povestea oricărui vulcan începe cu magma. Adesea, această rocă topită se formează în zone în care apa oceanului reușește să alunece în mantaua Pământului și reduce punctul de topire al stratului. Magma rezultată rămâne de obicei sub suprafața Pământului datorită echilibrului delicat a trei factori geologici. Primul este presiunea litostatică. Aceasta e greutatea scoarței Pământului care împinge în jos magma de dedesubt. Magma ripostează cu al doilea factor, presiunea magmastatică. Bătălia dintre aceste forțe presează cel de-al treilea factor: forța de rezistență a scoarței Pământului. De obicei, roca este destul de puternică și destul de grea încât să țină magma la locul ei. Dar când echilibrul dispare, consecințele pot fi explozive. Una dintre cele mai cunoscute cauze ale unei erupții este o creștere în presiunea magmastatică. Magma conține diverse elemente și compuși, multe dintre ele fiind dizolvate în roca topită. La concentrații destul de mari, compușii precum apa sau sulful nu se mai dizolvă și formează în schimb bule gazoase de înaltă presiune. Când aceste bule ating suprafața, pot izbucni cu forța unui foc de armă. Iar când milioane de bule explodează simultan, energia poate trimite nori de cenușă în stratosferă. Dar înainte de a se sparge, acționează ca niște bule de C02 într-un sifon agitat. Prezența lor scade densitatea magmei și crește forța ascensională ce împinge în sus prin scoarță. Mulți geologi cred că acest proces s-a aflat în spatele erupției Paricutin din Mexic. Sunt două cauze naturale cunoscute pentru aceste bule plutitoare. Uneori, magma nouă din subteranul adânc aduce compuși gazoși suplimentari în amestec. Dar bulele pot apărea și când magma începe să se răcească. În starea sa topită, magma e un amestec de gaze dizolvate și minerale topite. Pe măsură ce roca topită se întărește, câteva dintre minerale devin cristale. Acest proces nu încorporează multe dintre gazele dizolvate, rezultând într-o concentrație mai mare a compușilor care formează bulele explozive. Nu toate erupțiile apar din cauza creșterii presiunii magmastatice. Uneori greutatea rocii de deasupra poate deveni periculos de scăzută. Alunecările de teren pot elimina cantități mari de rocă din vârful camerei magmatice, scăzând presiunea litostatică și declanșând imediat o erupție. Acest proces este cunoscut sub numele de „descărcare” și a fost responsabil pentru numeroase erupții, inclusiv explozia neașteptată din Muntele Sf. Elena din 1980. Dar descărcarea se poate întâmpla și pe perioade mai lungi de timp din cauza eroziunii sau topirii ghețarilor. De fapt, mulți geologi sunt îngrijorați că topirea glaciară cauzată de schimbările climatice ar putea crește activitatea vulcanică. Așadar, erupțiile pot apărea când stratul de rocă nu mai e suficient de puternic pentru a reține magma de dedesubt. Gazele acide și căldura care scapă din magmă pot coroda roca printr-un proces numit alterare hidrotermică, transformând treptat piatra dură în pământ moale. Stratul de rocă ar putea fi slăbit și prin activitatea tectonică. Cutremurele pot crea fisuri, permițând magmei să iasă la suprafață, și scoarța Pământului poate fi subțiată întrucât plăcile tectonice se îndepărtează unele de celelalte. Din nefericire, cunoscând cauzele erupțiilor nu le face ușor de prezis. Deși cercetătorii pot determina cu aproximație puterea și greutatea scoarței terestre, adâncimea și căldura camerelor magmatice face ca măsurarea schimbărilor în presiunea magmastatică să fie foarte dificilă. Dar vulcanologii explorează constant noi tehnologii pentru a cuceri acest teren stâncos. Progresele în imagistica termică le-a permis cercetătorilor să detecteze puncte fierbinți din subteran. Spectrometrele pot analiza gazele eliberate de magmă. Iar laserele pot urmări impactul exact al magmei asupra formei vulcanilor. Să sperăm că aceste unelte ne vor ajuta să înțelegem mai bine aceste orificii volatile și erupțiile lor explozive.