Probabil ați auzit de Boston Tea Party,
cu niște coloniști supărați
deghizați în indieni
care au aruncat saci de ceai peste bord.
Dar povestea e mult mai complicată,
plină de intrigi imperiale,
crize corporative,
contrabandă
și motivele Războiului American
pentru Independență.
Primul lucru pe care trebuie să-l știi
despre ceai în secolul XVIII
e că era foarte, foarte popular.
În Anglia, fiecare bărbat,
femeie sau copil
consuma aproape 300
de cești de ceai pe an.
Și cum englezii au colonizat America,
americanii erau și ei nebuni după ceai.
În 1760 consumau
peste 500 tone de ceai pe an.
Deci când Marea Britanie
a vrut să ridice impozitele pe ceai,
oamenii au fost nemulțumiți,
pentru că nu aveau putere
asupra deciziilor luate în Londra.
Vă amintiți celebra frază
"Nicio impozitare fără reprezentare"?
Coloniștii americani au crezut mult timp
că nu puteau fi supuși
impozitelor stabilite prin lege
din cauza lipsei de reprezentare.
De fapt, ca să nu plătească impozite,
îi fentau pe colectorii de taxe.
Coasta de Est are sute de kilometri,
iar implementarea britanică era slabă,
ca urmare, 3/4 din ceaiul
pe care-l consumau americanii,
provenea din contrabandă,
de obicei din Olanda.
Dar britanicii au insistat că Parlamentul
avea dreptul de a colecta impozitele,
mai ales când Anglia a intrat în datorii
după războiul de 7 ani
împotriva francezilor.
Pentru a compensa deficitul,
Londra s-a gândit la la americani,
și în 1767 a impus noi taxe
pe o varietate de bunuri importate,
inclusiv ceaiul
atât de iubit de americani.
Răspunsul lor: „Nu, mulțumesc!”
Au boicotat importul din Marea Britanie,
și au început producția proprie.
După ce câțiva comisari vamali britanici
au cerut trupe la Londra
ca să-i ajute cu impozitarea silită,
lucrurile s-au încins
încât britanicii au tras
asupra unei mulțimi furioase
omorând câțiva oameni,
episod repede numit Masacrul din Boston.
Prin Legea Ceaiului din 1773,
Parlamentul a născocit o nouă strategie.
Acum surplusul de ceai
al Companiei East India
se vindea direct,
prin francize americane atent selectate.
Asta reducea prețurile
pentru consumatori,
facând ceaiul britanic competitiv
cu cel de contrabandă,
dar menținând parte din taxe.
Dar coloniștii au intuit șiretlicul britanic
și au strigat: „Monopol!"
16 decembrie 1773
a fost o zi rece și ploioasă.
În jur de 5000 de bostonieni s-au adunat
la Old South Meeting House,
în speranța că transportul de ceai
ajuns în port
va fi descărcat pentru vânzare.
Când căpitanul navei a anunțat
că nu se întoarce cu încărcătuta la bord,
Sam Adams a exclamat:
„Acest miting nu poate face nimic
pentru a salva țara!"
Strigăte de „Portul Boston,
un ceainic în seara asta!"
au răsunat în mulțime
și vreo 50 de oameni,
unii aparent îmbrăcați în indieni
au mărșăluit spre docul Griffin
au luat cu asalt trei nave
și au aruncat 340 de lăzi de ceai
peste bord.
Guvernul britanic a răspuns indignat
cu așa-numitele legi coercitive din 1774,
care, printre altele,
au închis portul Boston
până când localnicii
compensează marfa
Companiei Indiilor de Est.
Asta nu s-a întâmplat.
Reprezentanții coloniilor
s-au întâlnit în Philadelphia
să găsească cel mai bun răspuns
la continua opresiune britanică.
Primul Congres Continental
a sprijinit distrugerea ceaiului,
s-a angajat să sprijine
în continuare boicotul,
și s-au întors acasă
la sfârșitul lui octombrie 1774
și mai uniți în hotărârea
de a-și proteja drepturile și libertățile.
Boston Tea Party
a declanșat o reacție în lanț
care a condus treptat
la Declarația de Independență
și o rebeliune sângeroasă,
după care noua națiune
a fost liberă să-și bea ceaiul,
mai mult sau mai puțin, liniștită.