Probabil ați auzit de Boston Tea Party, cu niște coloniști supărați deghizați în indieni care au aruncat saci de ceai peste bord. Dar povestea e mult mai complicată, plină de intrigi imperiale, crize corporative, contrabandă și motivele Războiului American pentru Independență. Primul lucru pe care trebuie să-l știi despre ceai în secolul XVIII e că era foarte, foarte popular. În Anglia, fiecare bărbat, femeie sau copil consuma aproape 300 de cești de ceai pe an. Și cum englezii au colonizat America, americanii erau și ei nebuni după ceai. În 1760 consumau peste 500 tone de ceai pe an. Deci când Marea Britanie a vrut să ridice impozitele pe ceai, oamenii au fost nemulțumiți, pentru că nu aveau putere asupra deciziilor luate în Londra. Vă amintiți celebra frază "Nicio impozitare fără reprezentare"? Coloniștii americani au crezut mult timp că nu puteau fi supuși impozitelor stabilite prin lege din cauza lipsei de reprezentare. De fapt, ca să nu plătească impozite, îi fentau pe colectorii de taxe. Coasta de Est are sute de kilometri, iar implementarea britanică era slabă, ca urmare, 3/4 din ceaiul pe care-l consumau americanii, provenea din contrabandă, de obicei din Olanda. Dar britanicii au insistat că Parlamentul avea dreptul de a colecta impozitele, mai ales când Anglia a intrat în datorii după războiul de 7 ani împotriva francezilor. Pentru a compensa deficitul, Londra s-a gândit la la americani, și în 1767 a impus noi taxe pe o varietate de bunuri importate, inclusiv ceaiul atât de iubit de americani. Răspunsul lor: „Nu, mulțumesc!” Au boicotat importul din Marea Britanie, și au început producția proprie. După ce câțiva comisari vamali britanici au cerut trupe la Londra ca să-i ajute cu impozitarea silită, lucrurile s-au încins încât britanicii au tras asupra unei mulțimi furioase omorând câțiva oameni, episod repede numit Masacrul din Boston. Prin Legea Ceaiului din 1773, Parlamentul a născocit o nouă strategie. Acum surplusul de ceai al Companiei East India se vindea direct, prin francize americane atent selectate. Asta reducea prețurile pentru consumatori, facând ceaiul britanic competitiv cu cel de contrabandă, dar menținând parte din taxe. Dar coloniștii au intuit șiretlicul britanic și au strigat: „Monopol!" 16 decembrie 1773 a fost o zi rece și ploioasă. În jur de 5000 de bostonieni s-au adunat la Old South Meeting House, în speranța că transportul de ceai ajuns în port va fi descărcat pentru vânzare. Când căpitanul navei a anunțat că nu se întoarce cu încărcătuta la bord, Sam Adams a exclamat: „Acest miting nu poate face nimic pentru a salva țara!" Strigăte de „Portul Boston, un ceainic în seara asta!" au răsunat în mulțime și vreo 50 de oameni, unii aparent îmbrăcați în indieni au mărșăluit spre docul Griffin au luat cu asalt trei nave și au aruncat 340 de lăzi de ceai peste bord. Guvernul britanic a răspuns indignat cu așa-numitele legi coercitive din 1774, care, printre altele, au închis portul Boston până când localnicii compensează marfa Companiei Indiilor de Est. Asta nu s-a întâmplat. Reprezentanții coloniilor s-au întâlnit în Philadelphia să găsească cel mai bun răspuns la continua opresiune britanică. Primul Congres Continental a sprijinit distrugerea ceaiului, s-a angajat să sprijine în continuare boicotul, și s-au întors acasă la sfârșitul lui octombrie 1774 și mai uniți în hotărârea de a-și proteja drepturile și libertățile. Boston Tea Party a declanșat o reacție în lanț care a condus treptat la Declarația de Independență și o rebeliune sângeroasă, după care noua națiune a fost liberă să-și bea ceaiul, mai mult sau mai puțin, liniștită.