„Lăsați orice speranță,
voi, cei care intrați...”

Scrise deasupra Porții Iadului,

aceste cuvinte amenințătoare
îi aduc vești rele lui Dante

când își începe coborârea în infern.

Totuși, în ciuda tonului macabru,

această profeție surprinde ceea ce e
poate cea mai mare poveste de dragoste

spusă vreodată;

o călătorie fantastică
ce cuprinde umanul și divinul.

Dar, pentru ca Dante să ajungă
la izbăvirea binefăcătoare,

trebuie să își găsească, mai întâi,
drumul prin Iad.

Acest peisaj al torturii
reprezintă decorul în „Infernul”,

prima din cele trei părți
ale poemului epic

scris de Dante Alighieri în secolul XIV.

Luându-se pe sine ca protagonist,

Dante călătorește tot mai adânc
spre abisul Iadului,

fiind martorul diferitelor pedepse
din cele nouă cercuri ale acestuia.

Începând cu Limbul, călătorește
prin cercul Desfrânaților, Mâncăilor,

Risipitorilor, Furioșilor,

Ereticilor, Violenților și Simoniacilor,

până la înfiorătorul cerc al Trădătorilor,

unde păcătoșii sunt prinși
sub ochiul atent al lui Satan însuși.

Următoarele două părți, „Purgatoriul” 
și „Paradisul” continuă drumul lui Dante,

care urcă spre Muntele Purgatoriului

și se înalță spre cele nouă sfere
din Paradis.

Scrise în peste zece ani,
aceste părți alcătuiesc „Divina Comedie”–

o creație alegorică a călătoriei
sufletului spre Dumnezeu.

Dar „Divina Comedie” a lui Dante
este mai mult decât o alegorie religioasă.

Este și o critică inteligentă și ironică
la adresa politicii iteliene.

Dante, un soldat și politician florentin
i-a fost credincios lui Dumnezeu,

dar, uneori, a criticat
Biserica Romano-Catolică.

A urât, în special, nepotismul necontrolat
și practica simoniei,

cumpărarea și vânzarea unor favoruri
spirituale, cum ar fi iertarea păcatelor.

Multe grupuri au profitat
de aceste obiceiuri corupte,

pe care nu mulți le-au susținut,
în afară de Guelfi Neri sau Guelfii Negri.

Aceasta a fost
o grupare politică și religioasă

ce încerca să extindă
influența politică a papei.

Dante a făcut parte
din Guelfi Bianchi sau Guelfii Albi –

care credeau că Florența avea nevoie
de libertate de sub influența romană.

Ca și reprezentant public
al Guelfilor Albi,

Dante a vorbit des
împotriva puterii papei,

până când Guelfii Negri
s-au folosit de poziția lor

și l-au expulzat din Florența în 1302.

Dar în loc să îl reducă la tăcere,

exilul pe viață l-a făcut
să emită cea mai mare critică.

Dezonorat și cu puține speranțe
de a se întoarce,

autorul și-a exprimat nemulțumirile
față de Biserica și societatea italiană.

Scriind „Divina Comedie” în italiană

și nu în latina specifică elitei educate,

Dante și-a asigurat cel mai mare public
pentru critica sa față de politică.

În cercul Furioșilor din „Infernul”,

Dante este martor cum păcătoșii

îi smulg membru cu membru
lui Filippo Argenti din Guelfii Negri.

În cercul Simoniacilor,

Dante vede un păcătos misterios
în cele mai puternice flăcări.

Află că e Papa Nicolas III,

care îi spune că cei doi succesori ai lui
îi vor lua locul când vor muri —

toți trei vinovați de simonie și corupție.

În ciuda peisajului uneori sumbru
și violent din „Infernul”,

„Divina Comedie” este
și o poveste de dragoste.

Deși Dante a avut o căsătorie aranjată

cu o fată dintr-o familie influentă
din Florența,

a fost îndrăgostit de o altă femeie
încă de când avea nouă ani:

Beatrice Portinari.

Deși s-ar fi întâlnit doar de două ori,
a devenit muza lui eternă,

fiind inspirația și subiectul
multor opere de-ale lui.

De fapt, ea îi lansează voiajul curajos
spre adâncul Iadului

și până pe culmile Muntelui Purgatoriului.

Descrisă ca o figură puternică, celestă,

ea îl conduce pe Dante
prin sferele concentrice ale „Paradisului”

până când acesta ajunge
față în față cu Dumnezeu.

În secolele următoare publicării acesteia,

temele iubirii, păcatului și salvării
din „Divina Comedie”

au fost adoptate de mulți artiști –

de la Auguste Rodin și Salvator Dali,
până la Ezra Pound și Neil Gaiman.

Și însuși poetul și-a primit
mântuirea tardivă în 2008,

când orașul Florența a revocat,
în sfârșit, vechiul exil al lui Dante.