Era nunta perfectă, credeau invitații.
Mirele era Orfeu,
cel mai mare poet și muzician.
Mireasa era Euridice, o nimfă a pădurii.
Cu toții puteau afirma că cei doi
erau cu adevărat îndrăgostiți.
Brusc, Euridice s-a împiedicat
și a căzut la pământ.
Până a ajuns Orfeu la ea,
aceasta a murit,
iar șarpele care o mușcase
dispărea prin iarbă.
După înmormântarea lui Euridice,
Orfeu a fost compleșit de o durere
de nesuportat în lumea umană
și s-a decis să călătorească
în lumea morților,
de unde nimic viu nu s-a mai întors,
pentru a-și salva iubita.
Ajuns la poarta lumii de dincolo,
Orfeu a început să cânte la lira sa.
Muzica era atât de frumoasă încât Cerber,
câinele cu trei capete ce păzește morții,
s-a întins pe jos cât a trecut Orfeu.
Charon, luntrașul care taxează
sufletele morților care trec râul Styx,
a fost atât de impresionat de muzica sa,
încât l-a traversat pe Orfeu fără cost.
Când Orfeu a intrat
în palatul lui Hades și al Persefonei,
regele și regina morților,
a început să cânte.
A cântat despre iubirea sa pentru Euridice
și a afirmat că a fost luată prea devreme.
Va veni ziua când ea,
ca toate creaturile vii,
va locui pentru eternitate
în lumea celor morți,
deci nu putea Hades
să-i mai dea câțiva ani pe Pământ?
În momentul în care Orfeu s-a oprit,
întreg iadul a încremenit.
Sisif nu și-a mai mai rostogolit piatra
în susul dealului.
Tantalus nu s-a mai întins după apa
pe care n-avea voie s-o bea.
Chiar și Furiile,
zeițele demonice ale răzbunării, au plâns.
Hades și Persefona au aprobat
cererea lui Orfeu, dar cu o condiție.
Cât se cațără înapoi spre Pământ,
să nu se întoarcă să se uite
dacă Euridice îl urmează.
Dacă o face, ea se va întoarce
în lumea celor morți pentru totdeauna.
Orfeu a început să urce.
Cu fiecare pas,
era tot mai îngrijorat,
dacă Euridice era în spatele lui.
Nu auzea nimic —
unde erau pașii ei?
În sfârșit, chiar înainte să pășească
afară din lumea de dincolo,
în lumina puternică a zilei,
a cedat tentației.
Orfeu a încercat să se întoarcă,
dar i-a fost refuzată intrarea.
Separat de Euridice,
Orfeu a jurat să nu mai iubească
o altă femeie vreodată.
În schimb, stătea într-o livadă
și cânta melodii despre îndrăgostiți.
Despre Ganymede, chipeșul băiat
pe care Zeus l-a făcut paharnicul zeilor.
Despre Myrrha, care și-a iubit tatăl
și a fost pedepsită pentru asta
și Pygmalion care și-a sculptat în fildeș
femeia ideală,
apoi s-a rugat lui Venus
până a prins viață.
Și apoi însăși Venus,
al cărei Adonis a fost ucis de un mistreț.
Era ca și cum propria iubire și pierdere
i-a permis lui Orfeu
să vadă în inimile zeilor
și oamenilor de pretutindeni.
Totuși, pentru unii,
poezia nu era de ajuns.
Un grup de femei sălbatice numite Menade
nu a putut suporta gândul că un poet
care cânta atât de frumos despre iubire
nu avea să le iubească pe ele.
Gelozia le-a condus spre delir
și l-au distrus pe bietul Orfeu.
Păsările, cântăreții naturii,
l-au plâns pe Orfeu,
precum au făcut-o și râurile
care creau muzică bolborosind.
Lumea a pierdut două suflete mărețe.
Orfeu și Euridice s-au iubit atât de mult,
încât atunci când au fost separați,
Orfeu a înțeles durerile și bucuriile
îndrăgostiților de pretutindeni
și o nouă formă de artă,
poezia de dragoste, a luat naștere.
În timp ce lumea plângea,
Orfeu și-a găsit pacea și jumătatea
în lumea de dincolo.
Acolo, până azi, se plimbă cu Euridice
de-a lungul malurilor râului Styx.
Uneori, se plimbă unul lângă celălalt;
alteori, ea e în față;
și uneori, el preia conducerea,
întorcându-se să o privească
de câte ori dorește.