Când ne gândim la prejudecăți și simpatii,
tindem să ne gândim
la oameni proști și răi
care fac lucruri stupide și rele.
Această idee este bine rezumată
de către criticul britanic William Hazlitt
care a scris
„Prejudecata e copilul ignoranței.”
Vreau să încerc să vă conving aici
că acest lucru este greșit.
Vreau să încerc să vă conving
că prejudecata și părtinirea
sunt naturale, adesea raționale,
și uneori chiar morale,
și odată ce înțelegem asta,
ne găsim într-o poziție mai bună
de a le desluși
când o iau razna,
când au consecințe oribile,
și de a ști ce să facem
când se întâmplă asta.
Să începem cu stereotipuri.
Vă uitați la mine,
îmi știți numele,
știți câte ceva despre mine
și puteți face anumite raționamente.
Mi-ați putea ghici etnia,
afilierea politică, credințele religioase.
Iar aceste raționamente
tind să fie precise.
Ne pricepem bine la asta.
Ne pricepem foarte bine la asta
pentru că abilitatea
de a opera cu stereotipuri
nu e un capriciu arbitrar al minții,
ci mai degrabă e o mostră
a unui proces mai general,
însemnând că avem experiență cu lucrurile
și oamenii care se împart în categorii,
și ne putem folosi experiența
de a generaliza
când apar noi membri ai acestor categorii.
Toată lumea de aici are experiență
cu scaune, mere și câini,
și pe baza acestora, puteți vedea
exemple nefamiliare și puteți ghici,
puteți sta pe scaun,
mânca mărul, câinele știți că ar lătra.
Acum am putea să ne înșelăm.
Scaunul s-ar putea prăbuși
dacă stați pe el,
mărul ar putea fi otrăvit,
câinele ar putea să nu latre,
de fapt, acesta e câinele meu Tessie
care nu latră.
Dar în cea mai mare parte,
suntem buni la asta.
De obicei, facem supoziții bune
atât în domeniul social cât și non-social,
și dacă nu am putea face asta,
dacă n-am face supoziții legate
de situațiile noi,
nu am supraviețui.
Hazlitt, mai târziu în eseul său minunat,
recunoaște acest lucru.
Scrie „Fără ajutorul prejudecății
și al deprinderilor,
nu mi-aș putea găsi drumul prin cameră;
și nici n-aș ști nicăieri cum să procedez
și nici ce să simt
în nicio relație din viață.”
Sau să luăm părtinirea.
Câteodată, împărțim lumea
între noi și ei,
în grup și în afara grupului,
și când facem asta
uneori știm că facem ceva greșit
și suntem oarecum rușinați.
Dar alteori suntem mândri.
Recunoaștem deschis.
Exemplul meu favorit
e o întrebare care a venit de la public
într-o dezbatere republicană
înaintea ultimelor alegeri.
(Video) Anderson Cooper:
Ajungem la întrebarea ta,
întrebarea din sală cu ajutorul străin?
Da, doamnă.
Femeia: Poporul american suferă
în țara noastră acum.
Dar noi continuăm
să trimitem ajutor străin
altor țări
când avem nevoie
de tot ajutorul pentru noi?
AC: Domnule guvernator Perry, ce ziceți?
(Aplauze)
Rick Perry: Absolut, cred că este...
Paul Bloom: Toți cei de pe scenă
au fost de acord cu premisa întrebării,
ca americani, ar trebui
să ne pese mai mult
de americani decât de alții.
Oamenii sunt adesea influențați
de sentimente de solidaritate,
loialitate, mândrie, patriotism,
față de țara lor sau grupul lor etnic.
Indiferent de vederile politice,
mulți sunt mândri că sunt americani,
și preferă americanii altor țări.
Rezidenții altor țări
simt la fel despre națiunea lor,
și simțim la fel despre etnia noastră.
Poate unii nu sunteți de acord.
Poate unii sunteți așa cosmopoliți
încât credeți că etnia și naționalitatea
nu ar trebui să dețină greutate morală.
Dar chiar și voi, sofisticații, acceptați
că ar trebui să existe o atracție
către un grup, către prieteni sau familie,
oameni de care sunteți apropiați,
chiar și voi distingeți
între noi și ei.
Această diferență e destul de naturală
și adesea destul de morală,
dar o poate lua razna,
și asta a făcut parte din cercetarea
marelui psiholog social Henri Tajfel.
Tajfel s-a născut în Polonia în 1919.
A plecat la universitate în Franța,
ca evreu nu putea merge
la universitatea din Polonia,
și apoi s-a înrolat în armata franceză
în al Doilea Război Mondial.
A fost prins și a sfârșit
într-un lagăr de război ca prizonier,
a fost o perioadă grea pentru el,
dacă s-ar fi descoperit că e evreu
ar fi putut fi trimis
într-un lagăr de concentrare,
unde probabil nu ar fi supraviețuit.
De fapt, când s-a sfârșit războiul
și a fost eliberat,
majoritatea prietenilor
și rudelor muriseră.
S-a implicat în multe activități.
A ajutat orfanii războiului.
Dar a avut un continuu interes
în știința prejudecății,
iar când a apărut
o bursă britanică prestigioasă
despre stereotipuri, a candidat,
și a câștigat,
și apoi și-a început cariera uimitoare.
Cariera lui a început cu intuiția
că ceea ce credeau majoritatea
despre Holocaust era greșit.
Mulți oameni la acea vreme,
au considerat Holocaustul un fel de
greșeală tragică din partea germanilor,
o corupție tragică,
o personalitate autoritară.
Tajfel a respins asta.
Tajfel spunea că
ceea ce vedem în Holocaust
e doar o exagerare
a unor procese psihologice normale
care există în fiecare dintre noi.
Pentru a explora asta,
a făcut o serie de studii clasice
cu adolescenți britanici.
Într-unul dintre studii,
a pus adolescenților britanici
tot felul de întrebări,
și pe baza răspunsurilor, a spus,
„M-am uitat la răspunsurile voastre
și pe baza lor
am ajuns la concluzia că sunteți fie...”
– le-a spus la jumătate –
„fie un iubitor al operei lui Kandinsky,
fie un iubitor al operei lui Klee.”
Era complet fictiv.
Răspunsurile n-aveau legătură
cu Kandinsky sau Klee.
Posibil că nici nu auziseră de artiști.
I-a împărțit pur și simplu arbitrar.
Dar a descoperit
că această categorisire a contat,
așa încât ulterior,
când a oferit bani subiecților,
ei au preferat să dea banii
membrilor propriului grup
decât membrilor celuilalt grup.
Mai rău, erau mai degrabă interesați
în a stabili o diferență
între grupul lor și alte grupuri,
renunțau la bani pentru propriul lor grup
dacă procedând astfel puteau da
celuilalt grup mai puțin.
Această părtinire
pare să apară destul de devreme.
Colega și soția mea, Karen Wynn, la Yale,
a făcut studii despre bebeluși
în care expune bebelușii unor păpuși,
iar păpușile au anumite preferințe
legate de mâncare.
Uneia dintre păpuși
îi plăcea fasolea verde.
Celeilalte păpuși
îi plăceau biscuiții graham.
Testează preferințele de mâncare
ale bebelușilor,
iar bebelușii de regulă
preferă biscuiții cu graham.
Însă întrebarea este, sunt influențați bebelușii
în modul cum tratează păpușile?
Da, contează mult.
Aceștia tind să prefere păpușa,
cu aceleași gusturi la mâncare ca și ei,
și mai rău, preferă păpușile
care pedepsesc păpușa
cu gusturi diferite de mâncare.
(Râsete)
Vedem acest tip de psihologie
in-group / out-group tot timpul
în dezbaterile politice,
în cadrul grupurilor
cu ideologii diferite.
O vedem la extrem în caz de război,
unde celui din afara grupului
nu i se oferă mai puțin,
ci este dezumanizat,
ca în perspectiva nazistă a evreilor
ca paraziții sau păduchii,
sau perspectiva americană
a japonezilor ca șobolani.
Stereotipurile pot de asemenea fi greșite.
Adesea sunt raționale și utile,
însă câteodată sunt iraționale,
dau răspunsuri greșite,
și alteori
duc la consecințe total imorale.
Cazul cel mai mult studiat
este cazul legat de rasă.
A fost un studiu recent
înainte de alegerile din 2008
în care psihologii sociali
s-au uitat la măsura
în care candidații
au fost asociați cu America,
ca într-o asociere cu steagul american.
Unul dintre studii i-a comparat
pe Obama și McCain
și s-a descoperit că McCain
e considerat mai american decât Obama,
și într-o măsură oamenii nu sunt
surprinși să audă asta.
McCain e celebrat ca eroul de război,
și mulți au afirmat explicit
că are o poveste mai americană
decât Obama.
Însă l-au comparat pe Obama
și cu prim-ministrul britanic Tony Blair,
și au descoperit că până și Blair
era mai american decât Obama,
chiar dacă subiecții au înțeles explicit
că nu este deloc american.
Însă reacționau desigur
la culoarea pielii.
Aceste stereotipuri și părtiniri
au consecințe reale,
atât subtile cât și importante.
Într-un studiu recent, cercetătorii
au pus o reclamă pe eBay
pentru vânzarea de cărți de baseball.
Unele erau ținute de mâini albe,
altele de mâini negre.
Erau aceleași cărți de baseball.
Cele ținute de mâini negre
au obținut mai puține oferte
decât cele ținute de mâini albe.
În cercetarea realizată la Stanford,
psihologii au cercetat cazul oamenilor
judecați pentru uciderea unui alb.
În condiții egale,
se pare că ai mai multe șanse
să fii executat
dacă arăți ca persoana din dreapta
decât ca persoana din stânga,
și asta în mare parte pentru că
barbatul din dreapta pare negru,
mai mult afro-american,
și se pare că asta
ne influențează deciziile
despre ce poți face legat de el.
Acum că știm asta,
cum putem combate acest lucru?
Sunt câteva posibilități.
Una este de a apela
la reacțiile emoționale ale oamenilor,
de a apela la empatia oamenilor,
și adesea facem asta prin povești.
Dacă ești un părinte cu orizonturi largi
și vrei să-ți încurajezi copii
să creadă
în meritele familiilor netradiționale,
le dăruiești o carte de genul ăsta.
[„Heather are două mame”]
Dacă ești conservator
și ai o atitudine diferită,
le-ai dărui o carte ca asta.
(Râsete)
[”Mamă, sunt niște liberali sub patul meu!”]
Dar în general poveștile pot transforma
străinii în oameni care contează,
și ideea că ne pasă de oameni
când ne gândim la ei ca indivizi
e o idee des întâlnită în istorie.
Stalin a spus apocaliptic:
„O singură moarte e o tragedie,
un milion de morți e statistică.”
Iar Maica Tereza a spus:
„Dacă mă uit la mulțime nu voi acționa.
Dacă mă uit la un om, da.”
Psihologii au cercetat asta.
De exemplu, într-un studiu,
oamenilor li s-a dat o listă de fapte
despre o criză,
și s-a dorit să se afle
cât de mult vor dona
pentru a rezolva această criză,
iar altui grup
nu i s-a oferit niciun fel de date,
ci li s-a spus de un individ
și li s-a dat un nume și o față.
Acestuia i s-a oferit mult mai mult.
Nu cred că asta e un secret
pentru oamenii implicați
în munca de caritate.
Nu există tendința de-a obosi oamenii
cu fapte și statistici.
Mai degrabă, le arătați fețe,
le arătați oameni.
E posibil ca prin a ne lărgi simpatiile
față de un individ, să se împrăștie
către un grup
căruia îi aparține individul.
Aceasta este Harriet Beecher Stowe.
Povestea, probabil neautentică,
e că președintele Lincoln a invitat-o
la Casa Albă în mijlocul Războiului Civil
și i-a spus: „Deci tu ești micuța doamnă
care a început acest mare război.”
Vorbea despre „Coliba unchiului Tom”
„Coliba unchiului Tom” nu e o mare
carte despre filozofie
sau despre teologie sau literatură,
dar face o treabă minunată
în a-i face pe oameni să se pună în locul
unora cu care altfel nu se pot identifica,
să se pună în locul sclavilor.
Și acesta probabil a fost catalizator
pentru o mare schimbare socială.
Recent, uitându-ne la America
în ultimele decenii,
există motive să credem
că spectacole ca „The Cosby Show”
a schimbat radical atitudinile
față de afro-americani,
pe când spectacole ca
„Will and Grace” și „Modern Family”
au schimbat atitudinile americanilor
față de homosexuali.
Nu cred că este o exagerare să spun
că factorul major în schimbarea morală
în America a fost o comedie de situație.
Dar nu sunt doar emoții,
și vreau să închei prin a face apel
la puterea rațiunii.
Pe undeva în această carte minunată
„Îngerii mai buni ai firii noastre”
Steven Pinker spune:
Vechiul Testament spune
să-ți iubești vecinul,
Noul Testament spune
să-ți iubești dușmanul,
dar eu nu-i iubesc pe niciunul dintre ei,
nu chiar,
dar nu vreau să-i omor.
Știu că am obligații față de ei,
însă sentimentele mele morale față de ei,
credințele mele morale
despre cum trebuie să mă comport,
nu sunt bazate pe dragoste.
Se bazează pe înțelegerea
drepturilor umane,
credința că viața lor
e valoroasă pentru ei
la fel cum viața mea este pentru mine.
Pentru a argumenta asta, spune o poveste
a unui mare filozof, Adam Smith.
Vreau să spun această poveste,
deși o s-o schimb puțin
adaptată la timpurile moderne.
Adam Smith începe prin a vă cere
să vă imaginați moartea a mii de oameni
și să vă imaginați că miile de oameni
sunt într-o țară pe care nu o cunoașteți.
Ar putea fi China sau India
sau o țară din Africa.
Smith întreabă cum ați reacționa?
Ați putea spune că asta e
și v-ați vedea de viață.
Dacă ați deschide New York Times
și ați descoperi vestea,
și asta ni se întâmplă tot timpul,
ne vedem de viață.
Imaginați-vă, în schimb, spune Smith,
că ați afla că mâine
vi s-ar tăia degetul.
Spune Smith, asta ar însemna foarte mult.
Nu ați dormi în acea noapte
gândindu-vă la asta.
Asta dă naștere la întrebarea:
ați sacrifica mii de vieți
pentru a vă salva degetul?
Răspundeți-vă singuri,
dar Smith spune, categoric nu,
ce gând oribil.
Și apare întrebarea,
și deci, cum spune Smith,
„Când sentimentele noastre pasive
sunt mai mereu
atât de meschine și egoiste,
de ce principiile noastre active
sunt adesea atât de generoase și nobile?”
Smith răspunde: „Este rațiunea,
principiul, conștiința.
Ne cheamă,
cu o voce capabilă de a uimi
cele mai obraznice pasiuni ale noastre,
suntem unul dintr-o multitudine,
cu nimic mai bun decât oricare altul.”
Și această ultimă parte e adesea descrisă
ca principiul impațialității.
Acest principiu se manifestă
în toate religiile din lume,
în toate versiunile diferite
ale regulii de aur,
și în toate filozofiile morale ale lumii,
care diferă în multe feluri
însă împărtășesc supoziția
că ar trebui să judecăm moralitatea
dintr-un punct de vedere neutru.
Cea mai bună articulare a acestei opinii
este pentru mine
nu de la vreun teolog sau filozof,
ci de la Humphrey Bogart
la finalul filmului „Casablanca”
– avertizez că dau de gol sfârșitul –
îi spune iubitei că trebuie să se despartă
pentru binele general,
și îi spune
– n-o să-i imit accentul –
îi spune: „Nu-i greu să vezi
că problemele a trei oameni mărunți
nu fac nici cât o ceapă degerată
în această lume nebună.”
Rațiunea ne poate face
să ne ignorăm pasiunile.
Rațiunea ne poate motiva
să ne lărgim empatia,
ne poate motiva să scriem o carte
precum „Coliba unchiului Tom”,
sau să citim o astfel de carte,
rațiunea ne poate motiva să creăm
obiceiuri și tabuuri și legi
care ne vor constrânge
de la a acționa după impulsuri
când simțim ca ființe raționale
că ar trebui să fim constrânși.
Ăsta-i rolul constituției.
O constituție e ceva stabilit în trecut
care se aplică acum în prezent
și spune
că indiferent dacă ar trebui să realegem
un președinte popular
pentru al treilea mandat,
indiferent cât de mulți americani
ar putea alege
că vor să restabilească
instituția sclaviei, nu putem.
Ne-am limitat.
Și ne limităm și în alte moduri.
Știm că atunci când vine vorba
de a alege pe cineva
pentru un job, pentru un premiu,
suntem puternic părtinitori
în funcție de rasa lor,
de genul lor,
de cât de atrăgători sunt,
și câteodată am putea spune,
„Ei bine, așa ar trebui să fie.”
Dar alteori spunem: „Asta e greșit.”
Și pentru a combate asta,
nu încercăm mai tare,
ci mai degrabă stabilim situații
unde aceste alte surse de informații
nu ne pot distorsiona.
De aceea multe orchestre
audiază muzicienii din spatele unui ecran,
ca singura informație pe care o au
să fie informația care contează pentru ei.
Cred că prejudecata și părtinirea
ilustrează o dualitate fundamentală
a naturii umane.
Avem sentimente de curaj,
instincte, emoții,
care ne afectează judecata și acțiunile
în bine și în rău,
dar suntem capabili
și de o deliberare rațională
și de o planificare inteligentă
și le putem folosi pe acestea
în unele cazuri,
ne putem accelera și hrăni emoțiile,
iar în alte cazuri le putem inhiba.
Și astfel,
rațiunea ne ajută
să creăm o lume mai bună.
Mulțumesc.
(Aplauze)