Când ne gândim la prejudecăți și simpatii,
tindem să ne gândim la oameni proști și răi
care fac lucruri stupide și rele.
Această idee este bine rezumată
de către criticul britanic William Hazlitt
care a scris
"Prejudecata e copilul ignoranței."
Vreau să încerc să vă conving aici
că acest lucru este greșit.
Vreau să încerc să vă conving
că prejudecata și părtinirea
sunt naturale, adesea raționale,
și uneori chiar morale,
și cred că odată ce înțelegem asta,
ne găsim într-o poziție mai bună
de a le desluși
când sunt greșite,
când au consecințe oribile,
și de a ști ce să facem
când se întâmplă asta.
Să începem cu stereotipuri.
Vă uitați la mine,
știți numele meu,
știți anumite lucruri despre mine,
și puteți face anumite raționamente.
Ați putea ghici etnia mea,
afilierea politică, credințele mele religioase.
Ideea este că, aceste raționamente
tind să fie precise.
Ne pricepem bine la asta.
Ne pricepem foarte bine la asta
pentru că abilitatea de a stereotipa oamenii
nu e un capriciu arbitrar al minții,
ci mai degrabă e o mostră
a unui proces mai general,
înseamnînd că avem experiență
cu lucrurile și oamenii din lume
care se împart în categorii,
și putem folosi experiența noastră
pentru a face generalizări
legate de aparițiile noi din aceste categorii.
Toată lumea de aici are experiență
cu scaune, mere și câini,
și pe baza acestora, puteți vedea
exemple nefamiliare și puteți ghici,
puteți sta pe scaun,
mânca mărul, câinele știți că ar lătra.
Acum am putea să ne înșelăm.
Scaunul ar putea să se prăbușească
dacă stați pe el,
mărul ar putea fi otrăvit,
câinele ar putea să nu latre,
de fapt, acesta e câinele meu Tessie
care nu latră.
Dar în cea mai mare parte,
suntem buni la asta.
De obicei, facem supoziții bune
atât în domeniul social cât și non-social,
și dacă nu am putea face asta,
dacă n-am face supoziții legate
de situațiile noi pe care le întâlnim,
nu am supraviețui.
Hazlitt, mai târziu în eseul său minunat,
recunoaște acest lucru.
Scrie „Fără ajutorul prejudecății
și al deprinderilor,
nu mi-aș putea găsi drumul prin cameră;
și nici n-aș ști cum să procedez
în orice circumstanță,
și nici ce să simt în orice relație din viață."
Sau să luăm părtinirea.
Câteodată, împărțim lumea
între noi și ei, în grup și în afara grupului,
și câteodată când facem asta,
știm că facem ceva greșit,
și suntem oarecum rușinați.
Dar alteori, suntem mândri de asta.
Recunoaștem deschis.
Exemplul meu favorit
e o întrebare care a venit de la public
într-o dezbatere republicană
înaintea ultimelor alegeri.
(Video) Anderson Cooper:
Ajungem la întrebarea ta,
întrebarea din sală despre ajutorul străin?
Da, doamnă.
Femeia: Poporul american suferă
în țara noastră acum.
Dar noi continuăm să trimitem ajutor străin
altor țări
când avem nevoie de tot ajutorul pentru noi?
AC: Guvernatorul Perry, ce ziceți de asta?
(Aplauze)
Rick Perry: Absolut, Cred că este-
Paul Bloom: Toți cei de pe scenă
au fost de acord cu premisa întrebării ei,
ca americani, ar trebui să ne pese mai mult
de americani decât de alți oameni.
În general, oamenii sunt adesea influențați
de sentimente de solidaritate,
loialitate, mândrie, patriotism,
față de țara lor sau grupul lor etnic.
Indiferent de politica fiecăruia,
mulți oameni sunt mândri că sunt americani,
și preferă americanii altor țări.
Rezidenții altor țări
simt la fel despre națiunea lor,
și simțim la fel despre etnia noastră.
Poate unii dintre voi nu sunt de acord.
Poate unii sunteți atât de cosmopoliți
încât credeți că etnia și naționalitatea
nu ar trebui să dețină greutate morală.
Dar chiar și cei sofisticați puteți accepta
că ar trebui să existe o atracție
către un grup, către prieteni sau familie,
oameni de care sunteți apropiați,
chiar și voi faceți diferență
între noi și ei.
Această diferență e destul de naturală
și adesea destul de morală,
dar o poate lua razna,
și asta a făcut parte din cercetarea
marelui psiholog social Henri Tajfel.
Tajfel s-a născut în Polonia în 1919.
A plecat la universitate în Franța,
fiind evreu, nu putea merge
la universitatea din Polonia,
și apoi s-a înrolat în armata franceză
în cel de-al II-ea Război Mondial.
A fost prins și a sfârșit
într-un lagăr de război ca prizonier,
a fost o perioadă grea pentru el,
dacă s-ar fi descoperit că este evreu,
ar fi putut fi trimis într-un lagăr de concentrare,
unde probabil nu ar fi supraviețuit.
De fapt, când s-a sfârșit războiul
și a fost eliberat,
majoritatea prietenilor și familia muriseră.
S-a implicat în multe urmăriri.
A ajutat orfanii războiului.
Dar a avut un continuu interes
în știința prejudecății,
iar când a apărut
o bursă britanică prestigioasă
despre stereotipuri, a aplicat pentru ea,
și a câștigat-o,
și apoi și-a început cariera uimitoare.
Cariera lui a început cu intuiția
că ceea ce credeau majoritatea oamenilor
despre Holocaust era greșit.
Mulți oameni la acea vreme,
au considerat Holocaustul un fel de
greșeală tragică din partea germanilor,
o corupție tragică, o personalitate autoritară.
Tajfel a respins asta.
Tajfel spunea că ceea ce vedem în Holocaust
e doar o exagerare
a unor procese psihologice normale
care există în fiecare dintre noi.
Pentru a explora asta,
au făcut o serie de studii clasice
cu adolescenți britanici.
Într-unul dintre studii,
a pus adolescenților britanici
tot felul de întrebări,
și pe baza răspunsurilor, a spus,
„M-am uitat la toate răspunsurile voastre
și pe baza lor,
am ajuns la concluzia că sunteți fie"_
el a spus la jumătate dintre ei --
„un iubitor al operei lui Kandinsky,
vă place opera lui Kandinsky,
sau un iubitor al operei lui Klee,
vă place opera lui Klee."
A fost născocit în întregime.
Răspunsurile n-au avut nimic de a face
cu opera lui Kandinsky sau Klee.
Posibil că nici nu auziseră de artiști.
I-a împărțit pur și simplu arbitrar.
Dar a descoperit
că această categorisire a contat,
așa încât ulterior, când a oferit bani subiecților,
ei au preferat să dea banii
membrilor propriului grup
decât membrilor celuilalt grup.
Mai rău, erau mai degrabă interesați
în a stabili o diferență
între grupul lor și alte grupuri,
renunțau la bani pentru propriul lor grup
dacă procedând astfel puteau da
celuilalt grup mai puțin.
Această părtinire
pare să apară destul de devreme.
Colegul meu și soția lui, Karen Wynn,
la Yale,
au făcut studii despre bebeluși
în care expune bebelușii unor păpuși,
iar păpușile au anumite preferințe
legate de mâncare.
Uneia dintre păpuși îi plăcea fasolea verde.
Celeilalte păpuși îi plăceau biscuiții graham.
Testează preferințele de mâncare
ale bebelușilor,
iar bebelușii preferă tipic biscuiții cu graham.
Însă întrebarea este, sunt influențați bebelușii
în modul cum tratează păpușile?
Da, contează mult.
Aceștia tind să prefere păpușa,
cu aceleași gusturi la mâncare ca și ei,
și mai rău, preferă păpușile
care pedepsesc păpușa
cu gusturi diferite de mâncare.
(Râsete)
Vedem acest tip de psihologie
in-group / out-group tot timpul
în dezbaterile politice,
în cadrul grupurilor cu ideologii diferite.
O vedem la extrem în caz de război,
unde celui din afara grupului
nu i se oferă mai puțin,
ci este dezumanizat,
ca în perspectiva nazistă a evreilor
ca paraziții sau păduchii,
sau prespectiva americană
a japonezilor ca șobolani.
Stereotipurile pot de asemenea fi greșite.
Adesea sunt raționale și utile,
însă câteodată sunt iraționale,
dau răspunsurile greșite,
și alteori
duc la consecințe total imorale.
Cazul cel mai mult studiat
este cazul legat de rasă.
A fost un studiu recent
înainte de alegerile din 2008
în care psihologii sociali s-au uitat la măsura
în care candidații
au fost asociați cu America,
ca într-o asociere
cu steagul american.
Unul dintre studii i-a comparat
pe Obama și McCain
și s-a descoperit că McCain
e considerat mai american decât Obama,
și într-o măsură, oamenii nu mai sunt
surprinși să audă asta.
McCain e celebrat ca eroul de război,
și mulți au afirmat explicit
că are o poveste mai americană
decât Obama.
Însă l-au comparat pe Obama
și cu prim-ministrul britanic Tony Blair,
și au descoperit că, până și Blair
era mai mult american decât Obama,
chiar dacă subiecții au înțeles explicit
că nu este deloc american.
Însă răspundeau, desigur,
la culoarea pielii.
Aceste stereotipuri și înclinații
au consecințe reale,
atât subtile cât ș importante.
Într-un studiu recent, cercetătorii
au pus o reclamă pe eBay
pentru vânzarea de cărți de baseball.
Unele erau ținute de mâini albe,
altele de mâini negre.
Erau aceleași cărți de baseball.
Cele ținute de mâini negre
au obținut mai puține oferte
decât cele ținute de mâini albe.
In cercetarea realizată la Stanford,
psihologii au cercetat cazul oamenilor
judecați pentru uciderea unui alb.
S-a dovedit,
toate celelalte rămânând la fel,
că ai toate șansele să fii executat
dacă arăți ca persoana din dreapta
decât ca persoana din stânga,
și asta în mare parte pentru că
barbatul din dreapta pare negru,
mai mult afro-american,
și aparent influențează deciziile oamenilor
despre ce poți face legat de el.
Acum că știm asta,
cum putem combate acest lucru?
Sunt cinci posibilități.
Una este de a apela
la răspunsurile emoționale ale oamenilor,
de a apela la empatia oamenilor,
și adesea facem asta prin povești.
Dacă ești un părinte cu orizonturi largi
și vrei să-ți încurajezi copii
să creadă
în meritele familiilor netradiționale,
le dăruiești o carte de genul ăsta.
["Heather Has Two Mommies"]
Dacă ești conservator
și ai o atitudine diferită,
le-ai dărui o carte ca asta.
(Râsete) ["Help! Mom!
There Are Liberals under My Bed!"]
Dar în general, poveștile anonime
pot transforma străinii
în oameni care contează,
și ideea că ne pasă de oameni,
când ne gândim la ei ca indivizi
e o idee des întâlnită în istorie.
Stalin a spus apocaliptic,
„O singură moarte e o tragedie,
un milion de morți e statistică,"
iar Mama Tereza a spus,
„Dacă mă uit la masa de oameni
n-o să acționez niciodată.
Dacă mă uit la unul, o să acționez."
Psihologii au cercetat asta.
De exemplu, într-un studiu,
oamenilor li s-a dat o listă de fapte
despre o criză,
și s-a dorit să se afle
cât de mult vor dona
pentru a rezolva această criză,
iar altui grup
nu i s-a oferit niciun fel de date,
ci li s-a spus de un individ
și li s-a dat un nume și o față.
Acestuia i s-a oferit mult mai mult.
Nu cred că asta e un secret
pentru oamenii implicați
în munca de caritate.
Nu există tendința de-a obosi oamenii
cu fapte și statistici.
Mai degrabă, le arătați fețe,
le arătați oameni.
E posibil ca prin a ne lărgi simpatiile
față de un individ, să se împrăștie
către un grup căruia îi aparține individul.
Aceasta este Harriet Beecher Stowe.
Povestea, probabil neautentică,
este că președintele Lincoln a invitat-o
la Casa Albă în mijlocul Războiului Civil
și i-a spus,
„Deci tu esti micuța doamnă
care a început acest mare război."
Vorbea despre „Coliba Unchiului Tom"
„Coliba Unchiului Tom" nu e o mare
carte despre filozofie
sau despre teologie sau literatură,
dar face o treabă minunată
în a-i face pe oameni să se pună în locul
celor în al căror loc nu ar fi,
să se pună în locul sclavilor.
Și acesta probabil a fost catalizator
pentru o mare schimbare socială.
Recent, uitându-ne la America
în ultimele decenii,
există motive să credem
că spectacole ca "The Cosby Show"
a schimbat radical atitudinile
față de afro-americani,
pe cand spectacole de genul "Will and Grace"
și "Modern family"
au schimbat atitudinile americanilor
față de bărbați și femei homosexuali.
Nu cred că este o exagerare să spun
că pentru schimbarea morală,
catalizatorul major în America
a fost o comedie de situație.
Dar nu sunt emoțiile,
și vreau să închei prin a face apel
la puterea rațiunii.
Pe undeva în această carte minunată
„Îngerii Mai Buni ai Firii Noastre",
Steven Pinker spune:
Vechiul Testament spune să-ți iubești vecinul,
Noul Testament spune sa-ți iubești dușmanul,
dar eu nu-i iubesc pe niciunul dintre ei,
nu chiar,
dar nu vreau să-i omor.
Știu că am obligații față de ei,
însă sentimentele mele morale față de ei,
credințele mele morale
de cum ar trebui să mă comport față de ei,
nu sunt bazate pe dragoste.
Se bazează pe înțelegerea drepturilor umane,
credința că viața lor e valoroasă pentru ei
la fel cum viața mea este pentru mine,
și pentru a argumenta asta, spune o poveste
a unui mare filozof Adam Smith.
Vreau să spun această poveste,
deși o s-o schimb puțin
adaptată la timpurile moderne.
Adam Smith începe
prin a vă cere să vă imaginați
moartea a mii de oameni,
și să vă imaginați că miile de oameni
sunt într-o țară pe care nu o cunoașteți.
Ar putea fi China sau India
sau o țară din Africa.
Smith întreabă cum ați răspunde?
Și ați spune, ei bine prea târziu,
și ați continua cu viața voastră.
Dacă ați deschide New York Times
și ați descoperi vestea,
și asta ni se întâmplă tot timpul,
ne continuăm viețile.
Dar imaginați-vă, în schimb, spune Smith,
că ați afla că mâine
vi s-ar tăia degetul.
Spune Smith, asta ar însemna foarte mult.
Nu ați dormi în acea noapte
gândindu-vă la asta.
Asta dă naștere la întrebarea:
Ați sacrifica mii de vieți
pentru a vă salva degetul?
Răspundeți-vă singuri,
dar Smith spune, categoric nu,
ce gând oribil.
Și apare întrebarea,
și deci, cum spune Smith,
„Când sentimentele noastre pasive sunt totdeauna
atât de dezgustătoare și de egoiste,
cum se face că principiile noastre active
sunt adesea atât de generoase și de nobile?"
Smith răspunde: „Este rațiunea,
principiul, conștiința.
Ne cheamă,
cu o voce capabilă de a uimi
cele mai obraznice pasiuni ale noastre,
suntem unul dintr-o multitudine,
cu nimic mai bun decât oricare altul."
Și această ultimă parte e adesea descrisă
ca principiul impațialității.
Acest principiu se manifestă
în toate religiile din lume,
în toate versiunile diferite ale regulii de aur,
și în toate filozofiile morale ale lumii,
care diferă în multe feluri
însă împărtășesc supoziția
că ar trebui să judecăm moralitatea
dintr-un punct de vedere neutru.
Cea mai bună articulare a acestei opinii
este pentru mine, nu ca expert în filozof,
ci de la Humphrey Bogart
la finalul filmului „Casablanca".
Avertizez că dau de gol sfârșitul:
îi spune iubitei sale
că trebuie să se despartă
pentru binele general,
și îi mai spune,
nu o să accentuez prea mult,
dar continuă, „Nu-i greu să vezi
că problemele a trei oameni mărunți
nu fac nici cât o ceapă degerată
în această lume nebună."
Rațiunea ne poate face
să ignorăm pasiunile noastre.
Rațiunea ne poate motiva
să ne lărgim empatia,
ne poate motiva să scriem o carte
precum "Cabina Unchiului Tom",
sau să citim cartea "Cabina Unchiului Tom",
rațiunea ne poate motiva să creăm
obiceiuri și tabuuri și legi
care ne vor constrânge
de la a acționa după impulsuri
când simțim ca ființe raționale
că ar trebui să fim constrânși.
Ăsta-i rolul constituției.
O constituție e ceva stabilit în trecut
care se aplică acum în prezent,
și spune
că indiferent dacă ar trebui să realegem
un președinte popular pentru al 3-lea mandat,
indiferent cât de mulți americani ar putea alege
că vor să restabilească
instituția sclaviei, nu putem.
Ne-am limitat.
Și ne limităm și în alte moduri.
Știm că atunci când vine vorba
de a alege pe cineva
pentru un job, pentru un premiu,
suntem puternic părtinitori
în funcție de rasa lor,
de genul lor,
de cât de atrăgători sunt,
și câteodată am putea spune,
„Ei bine, așa ar trebui să fie."
Dar alteori spunem: „Asta e greșit".
Și pentru a combate asta,
nu încercăm mai tare,
ci mai degrabă stabilim situații
unde aceste alte surse de informații
nu ne pot distorsiona
pentru acest motiv orchestrele
audierile din spatele ecranelor,
singura informație pe care o au
e informația care ei cred că contează.
Cred că prejudecata și părtinirea
ilustrează o dualitate fundamentală
a naturii umane.
Avem sentimente de curaj, instincte, emoții,
și afectează judecata și acțiunile noastre
pentru bine și rău
dar suntem capabili
și de o deliberare rațională
și de o planificare inteligentă
și le putem folosi pe acestea
în unele cazuri,
putem accelera și hrăni emoțiile noastre,
iar în alte cazuri le putem inhiba.
Și astfel,
rațiunea ne ajută să creăm o lume mai bună.
Mulțumesc.
(Aplauze)