Ştiu că aici la TED se discută
despre lucruri importante,
dar eu vreau să vă vorbesc
despre ceva foarte mic.
Atât de mic, încât folosesc
un cuvânt pentru asta.
Cuvântul este „inadaptat”.
Este unul din cuvintele mele preferate
pentru că este atât de literal.
Este despre o persoană
care nu se adaptează,
sau care nu face asta corespunzător,
sau: „o persoană care
nu se adaptează corect
unei situaţii sau unui mediu.”
Eu sunt aşa.
Şi sunt aici pentru ceilalţi
ca mine din sală,
pentru că nu sunt
niciodată singura.
Am să vă spun o poveste
despre asta.
Pe când aveam 30 de ani
am visat că voi fi scriitoare.
De fapt, primisem o scrisoare
prin care aflam că am
câştigat un mare premiu
pentru o nuvelă
pe care o scrisesem.
Era vorba despre viaţa mea
ca înotător profesionist
şi despre viaţa mea
de doi bani de acasă
şi despre durerea şi pierderea
care te pot face să îţi pierzi minţile.
Premiul era o excursie la New York unde
întâlneam editori şi agenţi importanţi
şi alţi autori.
Visul oricărui scriitor, nu?
Ştiţi ce am făcut
când am primit scrisoarea?
În stilul meu,
am pus scrisoarea
pe masa din bucătărie
mi-am turnat un pahar mare de vodcă
cu gheaţă şi lămâie
şi am stat aşa
în lenjerie toată ziua
şi m-am uitat la scrisoare.
Mă gândeam la toate modurile
în care deja îmi stricasem viaţa.
Cine eram eu, ca să merg la New York
şi să pretind că sunt scriitoare?
Cine eram eu?
O să vă spun.
Eram o inadaptată.
Asemeni altor copii,
eu provin dintr-o familie abuzivă
din care abia am scăpat cu viaţă.
Aveam deja la activ două căsnicii ratate.
Nu am reuşit la colegiu de două ori,
poate de trei, dar nu vreau
să vorbesc despre asta.
(Râsete)
Şi am fost la dezintoxicare
pentru uz de substanţe.
Şi am fost de două ori la închisoare.
Asa că sunt unde trebuie.
(Râsete)
Dar motivul pentru care
eram inadaptată
este că fiica mea a murit la naştere
şi încă nu ştiu cum să trăiesc cu asta.
Apoi am trăit câtva timp pe străzi
sub poduri
într-o stare profundă
de durere şi pierdere ca un zombi,
ceva ce unii întâlnesc în viaţa lor.
Poate toţi, dacă trăim destul.
Ştiţi, oamenii străzii
sunt nişte eroi inadaptaţi
pentru că ei au fost ca noi.
Vedeţi, sunt inadaptată
pe mai multe planuri:
fiică, soţie, mamă, studentă.
Iar visul de a deveni scriitor
era ca o piatră care îmi stătea în gât.
În ciuda a ceea ce credeam,
am luat avionul
şi am zburat la New York,
acolo unde sunt scriitorii.
Văd că cei ca mine se bucură deja.
Pot să vă recunosc într-o cameră.
La început v-ar fi plăcut.
Trebuia să alegeţi
trei scriitori preferaţi
şi organizatorii îi găseau pentru voi.
M-am cazat la Hotelul Gramercy Park,
unde am băut Scotch noaptea,
împreună cu oameni
mişto, deştepţi, grozavi.
Şi trebuie să pretinzi
că şi tu eşti aşa.
Şi trebuie să întâlneşti o grămadă
de autori, editori şi agenţi
la niște cine foarte pretenţioase.
Întrebaţi-mă cât de extravagante.
Audienţa: Cât de extravagante?
Lidia Yuknavitch: Vă mărturisesc:
am furat trei şerveţele --
(Râsete)
din trei restaurante diferite.
Şi am pus un meniu în pantaloni.
(Râsete)
Voiam să mănânc ceva acasă
ca să realizez că am trăit
acea experienţă.
Ştiţi?
Cei trei scriitori
pe care doream să-i văd
erau Carole Maso, Lynne Tillman
şi Peggy Phelan.
Nu sunt nişte autori
faimoşi, foarte citiţi,
dar pentru mine erau titani.
Carole Maso a scris o carte care
a devenit cartea mea de căpătâi.
Lynne Tilman mi-a dat
posibilitatea să cred
că există şansa ca poveştile
mele să fie recunoscute.
Iar Pegg Phelan mi-a amintit
că poate creierul meu este
mai important decât sânii.
Nu erau nişte scriitoare pe val,
dar ele croiau o cale
cu poveştile lor,
ceva cam în modul în care
apa a săpat Marele Canion.
Am fost încântată
să ies cu ele trei,
femei de peste 50 de ani.
Şi motivul pentru care
aproape am murit de bucurie
este că nu cunoscusem
o asemenea bucurie.
Nu mai fusesem
într-o cameră de genul ăla.
Mama nu a mers
niciodată la facultate.
Iar în acel moment, cariera mea
era un lucru trist, născut mort.
În primele nopţi acolo, am vrut să mor.
Să mor acolo, atunci.
„E atât de bine. Este minunat.”
Unii o să înţelegeti
ce s-a întâmplat după.
Întâi m-au dus la birourile
Farrar, Straus şi Giroux.
Farrar, Straus and Giroux
erau visul meu.
T.S. Eliot si Flannery O'Connor
au fost publicaţi acolo.
Editorul şef a stat mult
de vorbă cu mine
încercând să mă convingă
că am o carte în mine
despre viaţa mea ca înotător.
Ceva ca un memoriu.
Şi în tot timpul ăsta
cât a vorbit cu mine,
am stat acolo dând din cap ca o idioată
cu mâinile încrucişate pe piept
şi nu puteam spune nimic.
La final m-a bătut pe umeri
aşa, ca un antrenor de înot.
Şi mi-a urat noroc,
mi-a dat nişte cărţi gratis
şi mi-a arătat uşa.
Apoi m-au dus la birourile lui W.W.Norton
unde am fost convinsă că mă vor da afară
doar pentru că purtam Doc Martens.
Dar nu s-a întâmplat aşa.
La birourile Norton
am simţit că ating cerul şi luna
şi că numele meu era scris în stele.
Atât de important era pentru mine.
Înţelegeţi?
Editorul lor șef, Carol Houck Smith,
s-a aplecat în faţa mea
şi, cu ochii strălucind,
mi-a spus: „Trimite-mi ceva imediat!”
Cei mai mulţi oameni,
în special cei de la TED,
ar fi dat fuga la mail, nu?
Mi-a luat o veşnicie doar să îmi imaginez
că pun ceva în plic şi îl lipesc.
În ultima seară,
am citit câte ceva
la Clubul Naţional de Poezie.
După ce am terminat,
Katharine Kidde de la Agenţia
Literala Kidde, Hoyt & Picard,
a venit direct la mine
şi mi-a strâns mâna
şi s-a oferit pe loc să-mi fie agentă.
Stăteam acolo ca şi când eram surdă.
Vi s-a întâmplat aşa ceva?
Aproape am început să plâng
pentru că toată lumea
era îmbrăcată aşa frumos
şi tot ce-am putut să zic a fost:
„Nu ştiu. O să mă gândesc.”
Şi ea a spus: „Bine” şi s-a îndepărtat.
Toate acele mâini întinse
către mine, acel nod din gât...
Încerc să vă spun câte ceva
despre oamenii ca mine.
Inadaptaţii -- nu ştim cum
să sperăm sau să spunem da
sau să alegem lucruri importante,
chiar când se află în faţa noastră.
Purtăm cu noi o ruşine.
Ruşinea de a dori ceva bun.
Sau ruşinea de a simţi ceva bun.
Ruşinea de a nu crede
că merităm să fim acolo
cu oamenii pe care îi admirăm.
Dacă aş putea, m-aş întoarce
atunci şi m-aş antrena.
Aș fi exact ca acele femei
de peste 50 de ani care m-au ajutat.
M-aş educa cum să vreau lucruri,
cum să stau şi cum să le cer.
Aş spune: „Tu! Da, tu!
Aici este locul tău!”
Strălucirea ne cuprinde
şi nu suntem nimic unii fără alţii.
Dar eu am zburat înapoi în Oregon
şi, uitându-mă la păduri şi la ploaie,
am băut în avion multe sticluţe
„de autocompătimire”.
Mă gândeam că dacă eram
chiar scriitoare, eram una inadaptată.
Ce vreau să spun
e că m-am întors în Oregon
fără să închei un târg,
fără un agent,
doar cu multe amintiri
despre cum am stat atât de aproape
de nişte scriitori minunaţi.
Amintirea a fost singurul lucru
pe care mi l-am permis.
Şi totuşi, acasă pe întuneric
îmbracată iarăşi sumar,
auzeam vocile lor.
Ele spuneau: „Nu asculta de nimeni
care îţi spune să taci
sau să îți schimbi povestea.”
Spuneau: „Dă viaţă poveştii tale
aşa cum doar tu ştii.”
Spuneau: „Uneori, a spune povestea
îţi salvează viaţa.”
Acum, după cum vedeţi,
sunt o femeie la 50 de ani.
Şi sunt scriitoare.
Şi mamă.
Şi am devenit profesor.
Ia ghiciţi care sunt
studenţii mei preferaţi.
Deşi nu s-a întâmplat atunci
când am primit scrisoarea prin poştă,
mi-am scris memoriile:
Cronologia Apei.
Sunt povestiri despre dăţile
în care m-am reinventat
din ruinele alegerilor mele,
poveşti despre cum
eşuările sunt portaluri
către ceva frumos.
A trebuit doar să dau o voce
poveştilor mele.
În multe culturi există un mit
despre a-ţi urma visele.
Se numeşte călătoria eroului.
Dar eu prefer un alt mit
care este mai departe de acesta
sau sub el.
Se numeşte mitul nepotrivirii.
Şi are loc așa:
în momentul în care ai un eşec,
chiar atunci, ești minunat.
Nu ştii asta încă,
dar ai abilitatea de a te reinventa
la nesfârişit.
Asta este frumuseţea ta.
Poate consumi alcool,
sau poate ai supravieţuit unui abuz,
poate ești un fost condamnat
sau un om al străzii,
poate ai pierdut bani,
sau slujba, sau soţul,
sau soţia, sau cel mai rău,
un copil.
Poate ai pierdut un joc.
Poţi să stai acolo în mijlocul situaţiei
şi totuşi -- eu sunt aici să îţi spun --
eşti atât de frumos.
Povestea ta merită auzită
pentru că eşti un inadaptat
rar, fenomenal,
o nouă specie
şi eşti singurul de aici
care poate spune povestea
în modul tău unic.
Şi eu o să ascult.
Mulţumesc.
(Aplauze)