Ştiu că aici la TED se discută despre lucruri importante, dar eu vreau să vă vorbesc despre ceva foarte mic. Atât de mic, încât folosesc un cuvânt pentru asta. Cuvântul este „inadaptat”. Este unul din cuvintele mele preferate pentru că este atât de literal. Este despre o persoană care nu se adaptează, sau care nu face asta corespunzător, sau: „o persoană care nu se adaptează corect unei situaţii sau unui mediu.” Eu sunt aşa. Şi sunt aici pentru ceilalţi ca mine din sală, pentru că nu sunt niciodată singura. Am să vă spun o poveste despre asta. Pe când aveam 30 de ani am visat că voi fi scriitoare. De fapt, primisem o scrisoare prin care aflam că am câştigat un mare premiu pentru o nuvelă pe care o scrisesem. Era vorba despre viaţa mea ca înotător profesionist şi despre viaţa mea de doi bani de acasă şi despre durerea şi pierderea care te pot face să îţi pierzi minţile. Premiul era o excursie la New York unde întâlneam editori şi agenţi importanţi şi alţi autori. Visul oricărui scriitor, nu? Ştiţi ce am făcut când am primit scrisoarea? În stilul meu, am pus scrisoarea pe masa din bucătărie mi-am turnat un pahar mare de vodcă cu gheaţă şi lămâie şi am stat aşa în lenjerie toată ziua şi m-am uitat la scrisoare. Mă gândeam la toate modurile în care deja îmi stricasem viaţa. Cine eram eu, ca să merg la New York şi să pretind că sunt scriitoare? Cine eram eu? O să vă spun. Eram o inadaptată. Asemeni altor copii, eu provin dintr-o familie abuzivă din care abia am scăpat cu viaţă. Aveam deja la activ două căsnicii ratate. Nu am reuşit la colegiu de două ori, poate de trei, dar nu vreau să vorbesc despre asta. (Râsete) Şi am fost la dezintoxicare pentru uz de substanţe. Şi am fost de două ori la închisoare. Asa că sunt unde trebuie. (Râsete) Dar motivul pentru care eram inadaptată este că fiica mea a murit la naştere şi încă nu ştiu cum să trăiesc cu asta. Apoi am trăit câtva timp pe străzi sub poduri într-o stare profundă de durere şi pierdere ca un zombi, ceva ce unii întâlnesc în viaţa lor. Poate toţi, dacă trăim destul. Ştiţi, oamenii străzii sunt nişte eroi inadaptaţi pentru că ei au fost ca noi. Vedeţi, sunt inadaptată pe mai multe planuri: fiică, soţie, mamă, studentă. Iar visul de a deveni scriitor era ca o piatră care îmi stătea în gât. În ciuda a ceea ce credeam, am luat avionul şi am zburat la New York, acolo unde sunt scriitorii. Văd că cei ca mine se bucură deja. Pot să vă recunosc într-o cameră. La început v-ar fi plăcut. Trebuia să alegeţi trei scriitori preferaţi şi organizatorii îi găseau pentru voi. M-am cazat la Hotelul Gramercy Park, unde am băut Scotch noaptea, împreună cu oameni mişto, deştepţi, grozavi. Şi trebuie să pretinzi că şi tu eşti aşa. Şi trebuie să întâlneşti o grămadă de autori, editori şi agenţi la niște cine foarte pretenţioase. Întrebaţi-mă cât de extravagante. Audienţa: Cât de extravagante? Lidia Yuknavitch: Vă mărturisesc: am furat trei şerveţele -- (Râsete) din trei restaurante diferite. Şi am pus un meniu în pantaloni. (Râsete) Voiam să mănânc ceva acasă ca să realizez că am trăit acea experienţă. Ştiţi? Cei trei scriitori pe care doream să-i văd erau Carole Maso, Lynne Tillman şi Peggy Phelan. Nu sunt nişte autori faimoşi, foarte citiţi, dar pentru mine erau titani. Carole Maso a scris o carte care a devenit cartea mea de căpătâi. Lynne Tilman mi-a dat posibilitatea să cred că există şansa ca poveştile mele să fie recunoscute. Iar Pegg Phelan mi-a amintit că poate creierul meu este mai important decât sânii. Nu erau nişte scriitoare pe val, dar ele croiau o cale cu poveştile lor, ceva cam în modul în care apa a săpat Marele Canion. Am fost încântată să ies cu ele trei, femei de peste 50 de ani. Şi motivul pentru care aproape am murit de bucurie este că nu cunoscusem o asemenea bucurie. Nu mai fusesem într-o cameră de genul ăla. Mama nu a mers niciodată la facultate. Iar în acel moment, cariera mea era un lucru trist, născut mort. În primele nopţi acolo, am vrut să mor. Să mor acolo, atunci. „E atât de bine. Este minunat.” Unii o să înţelegeti ce s-a întâmplat după. Întâi m-au dus la birourile Farrar, Straus şi Giroux. Farrar, Straus and Giroux erau visul meu. T.S. Eliot si Flannery O'Connor au fost publicaţi acolo. Editorul şef a stat mult de vorbă cu mine încercând să mă convingă că am o carte în mine despre viaţa mea ca înotător. Ceva ca un memoriu. Şi în tot timpul ăsta cât a vorbit cu mine, am stat acolo dând din cap ca o idioată cu mâinile încrucişate pe piept şi nu puteam spune nimic. La final m-a bătut pe umeri aşa, ca un antrenor de înot. Şi mi-a urat noroc, mi-a dat nişte cărţi gratis şi mi-a arătat uşa. Apoi m-au dus la birourile lui W.W.Norton unde am fost convinsă că mă vor da afară doar pentru că purtam Doc Martens. Dar nu s-a întâmplat aşa. La birourile Norton am simţit că ating cerul şi luna şi că numele meu era scris în stele. Atât de important era pentru mine. Înţelegeţi? Editorul lor șef, Carol Houck Smith, s-a aplecat în faţa mea şi, cu ochii strălucind, mi-a spus: „Trimite-mi ceva imediat!” Cei mai mulţi oameni, în special cei de la TED, ar fi dat fuga la mail, nu? Mi-a luat o veşnicie doar să îmi imaginez că pun ceva în plic şi îl lipesc. În ultima seară, am citit câte ceva la Clubul Naţional de Poezie. După ce am terminat, Katharine Kidde de la Agenţia Literala Kidde, Hoyt & Picard, a venit direct la mine şi mi-a strâns mâna şi s-a oferit pe loc să-mi fie agentă. Stăteam acolo ca şi când eram surdă. Vi s-a întâmplat aşa ceva? Aproape am început să plâng pentru că toată lumea era îmbrăcată aşa frumos şi tot ce-am putut să zic a fost: „Nu ştiu. O să mă gândesc.” Şi ea a spus: „Bine” şi s-a îndepărtat. Toate acele mâini întinse către mine, acel nod din gât... Încerc să vă spun câte ceva despre oamenii ca mine. Inadaptaţii -- nu ştim cum să sperăm sau să spunem da sau să alegem lucruri importante, chiar când se află în faţa noastră. Purtăm cu noi o ruşine. Ruşinea de a dori ceva bun. Sau ruşinea de a simţi ceva bun. Ruşinea de a nu crede că merităm să fim acolo cu oamenii pe care îi admirăm. Dacă aş putea, m-aş întoarce atunci şi m-aş antrena. Aș fi exact ca acele femei de peste 50 de ani care m-au ajutat. M-aş educa cum să vreau lucruri, cum să stau şi cum să le cer. Aş spune: „Tu! Da, tu! Aici este locul tău!” Strălucirea ne cuprinde şi nu suntem nimic unii fără alţii. Dar eu am zburat înapoi în Oregon şi, uitându-mă la păduri şi la ploaie, am băut în avion multe sticluţe „de autocompătimire”. Mă gândeam că dacă eram chiar scriitoare, eram una inadaptată. Ce vreau să spun e că m-am întors în Oregon fără să închei un târg, fără un agent, doar cu multe amintiri despre cum am stat atât de aproape de nişte scriitori minunaţi. Amintirea a fost singurul lucru pe care mi l-am permis. Şi totuşi, acasă pe întuneric îmbracată iarăşi sumar, auzeam vocile lor. Ele spuneau: „Nu asculta de nimeni care îţi spune să taci sau să îți schimbi povestea.” Spuneau: „Dă viaţă poveştii tale aşa cum doar tu ştii.” Spuneau: „Uneori, a spune povestea îţi salvează viaţa.” Acum, după cum vedeţi, sunt o femeie la 50 de ani. Şi sunt scriitoare. Şi mamă. Şi am devenit profesor. Ia ghiciţi care sunt studenţii mei preferaţi. Deşi nu s-a întâmplat atunci când am primit scrisoarea prin poştă, mi-am scris memoriile: Cronologia Apei. Sunt povestiri despre dăţile în care m-am reinventat din ruinele alegerilor mele, poveşti despre cum eşuările sunt portaluri către ceva frumos. A trebuit doar să dau o voce poveştilor mele. În multe culturi există un mit despre a-ţi urma visele. Se numeşte călătoria eroului. Dar eu prefer un alt mit care este mai departe de acesta sau sub el. Se numeşte mitul nepotrivirii. Şi are loc așa: în momentul în care ai un eşec, chiar atunci, ești minunat. Nu ştii asta încă, dar ai abilitatea de a te reinventa la nesfârişit. Asta este frumuseţea ta. Poate consumi alcool, sau poate ai supravieţuit unui abuz, poate ești un fost condamnat sau un om al străzii, poate ai pierdut bani, sau slujba, sau soţul, sau soţia, sau cel mai rău, un copil. Poate ai pierdut un joc. Poţi să stai acolo în mijlocul situaţiei şi totuşi -- eu sunt aici să îţi spun -- eşti atât de frumos. Povestea ta merită auzită pentru că eşti un inadaptat rar, fenomenal, o nouă specie şi eşti singurul de aici care poate spune povestea în modul tău unic. Şi eu o să ascult. Mulţumesc. (Aplauze)