Voi începe azi cu un mister istoric. În 1957, erau două tinere femei, ambele de 20 și ceva de ani, ambele din același oraș, ambele membre ale aceluiași grup politic. În acel an, ambele au decis să comită atacuri violente. O fată a luat o armă și s-a îndreptat spre un soldat la un punct de control. Cealaltă fată a luat o bombă și a intrat într-o cafenea aglomerată. Dar iată ce s-a întâmplat: una dintre fete a finalizat atacul, iar cealaltă a renunțat. Ce a produs această diferență? Sunt istoric behaviorist și studiez agresivitatea, cogniția morală și luarea de decizii în contextul mișcărilor sociale. Sună abracadabrant. (Râde) Așadar, traducerea ar fi: studiez momentul în care un individ decide să apese trăgaciul, deciziile cotidiene care conduc la acel moment și poveștile adoptate de atacator ca să-și justifice comportamentul. Subiectul acesta nu este doar de interes academic pentru mine. Este, de fapt, oarecum personal. Am crescut în districtul Kootenai, Idaho, iar acest detaliu este foarte important. Nu mă refer la acea parte din Idaho cunoscută pentru cartofi. Noi nu avem cartofi. Iar dacă mă întrebi de cartofi, ți-o iei. (Râsete) Partea asta din Idaho este cunoscută pentru lacurile montane, echitație, schi. Din nefericire, începând cu anii 1980, a mai devenit cunoscută ca sediul internațional al Națiunilor Ariene. Anual, membrii unităților locale neonaziste apăreau și mărșăluiau prin oraș și, anual, membrii orașului nostru ieșeau ca să protesteze împotriva lor. În 2001, am absolvit liceul și am plecat la facultate în New York. Am ajuns acolo în august 2001. Așa cum mulți dintre voi știți, trei săptămâni mai târziu, Turnurile Gemene s-au prăbușit. Am fost șocată. Am fost incredibil de furioasă. Voiam să fac ceva, dar singurul lucru ce mi-a venit în minte atunci a fost să studiez araba. Recunosc, am fost fata din clasă care dorea să afle de ce „ei” ne urăsc pe „noi”. Am început să studiez araba din motive greșite. Însă ceva neașteptat s-a petrecut. Am primit o bursă de studiu în Israel. Așa că fata din Idaho a plecat în Orientul Mijlociu. Și, pe când mă aflam acolo, am cunoscut musulmani palestinieni, creștini palestinieni, coloniști israelieni, activiști israelieni ai păcii. Și ce am învățat este că fiecare acțiune are o ecologie. Are un context. De atunci, am călătorit prin lume, am studiat mișcări violente, am lucrat cu ONG-uri și foști combatanți în Irak, Siria, Vietnam, țările balcanice, Cuba. Mi-am luat doctoratul în istorie, și ceea ce fac este să accesez diferite arhive și să caut prin documente declarații înregistrate de poliție, cazuri legale, jurnale și manifeste ale indivizilor implicați în atacuri violente. Așadar, după ce strângi toate aceste documente, ce afli din ele? Creierele noastre iubesc misterele cauzale, se pare. Așa că, de fiecare dată când vedem o știre despre un atac, tendința este să adresăm o singură întrebare: De ce? De ce s-a întâmplat asta? Ei bine, vă pot spune că am citit mii de manifeste și ce am descoperit este că atacurile sunt, de fapt, imitative. Ele imită mișcarea politică din care se inspiră. Deci nu ne spun prea multe despre luarea deciziilor în aceste cazuri particulare. Așa că trebuie să ne învățăm să adresăm o întrebare diferită. În locul lui „De ce?”, să întrebăm „Cum?” Cum au săvârșit indivizii aceste atacuri și cum a contribuit ecologia deciziei lor la comportamentul violent? Am învățat câteva lucruri adresând această întrebare. Cel mai important lucru este că violența politică nu este inerentă unei culturi. Noi o creăm. Și, fie că realizăm sau nu, obiceiurile noastre de zi cu zi contribuie la crearea violenței în mediul nostru. Iată câteva obiceiuri care contribuie la violență. Unul dintre primele lucruri făcute de atacatori în timpul pregătirii pentru evenimentul violent a fost să se închidă într-o bulă informațională. Cu toții știm despre știrile false, nu? Ei bine, asta m-a șocat: fiecare grup pe care l-am studiat avea un slogan pentru știrile false. Comuniștii francezi le numeau „presa putredă”. Ultranaționaliștii francezi le numeau „presa perfidă” și „presa trădătoare”. Islamiștii din Egipt le numeau „știri depravate”. Iar comuniștii egipteni le numeau... „știri false”. Oare de ce aceste grupuri petrec atât timp încercând să creeze bulele informaționale? Răspunsul este chiar simplu. Luăm decizii pe baza informațiilor în care ne încredem, nu? Dacă avem încredere în informații rele, vom lua decizii rele. Un alt obicei interesant folosit de indivizi când au planificat un atac violent a fost să nu-și privească victimele ca pe indivizi, ci doar ca membri ai echipei adverse. Aici devine foarte ciudat. Există date științifice care explică de ce o astfel de gândire este eficientă. Să zicem că vă împart în două echipe: echipa albastră, echipa roșie. Apoi vă cer să concurați unii împotriva celorlalți. Partea amuzantă este că, preț de milisecunde, veți începe să simțiți plăcere - da, plăcere - când ceva rău se întâmplă membrilor echipei adverse. Interesant este că, dacă aș cere unui membru al echipei albastre să se alăture echipei roșii, creierul se recalibrează și, în câteva milisecunde, veți începe să simțiți plăcere când se întâmplă ceva rău membrilor fostei voastre echipe. Iată un exemplu foarte bun care arată de ce e periculoasă gândirea noi versus ei în mediul nostru politic. Un alt obicei al atacatorilor ca să se motiveze pentru un atac este să se concentreze pe diferențe. Altfel spus, și-au privit victimele și au gândit: „Nu am nimic în comun cu acea persoană. Este complet diferită de mine.” Ar putea părea un concept foarte simplu, dar știința explică de ce funcționează. Să spunem că vă arăt clipuri cu mâini de diferite culori și cu ace ascuțite care sunt înfipte în aceste mâini. Bine? Dacă ești alb, șansele sunt să manifești cea mai simpatetică reacție sau cea mai mare durere când vezi un ac înfigându-se într-o mână albă. Dacă ești latino-american, arab, negru, probabil vei avea reacția simpatetică la vederea unui ac înfigându-se într-o mână ce seamănă cu a ta. Vestea bună este că aceste lucruri nu sunt fixate biologic. Reprezintă un comportament învățat. Adică, cu cât petrecem mai mult timp cu alte comunități etnice și le vedem similare nouă sau parte din echipa noastră, cu atât mai tare le vom simți durerea. Ultimul obicei despre care voi vorbi este că, atunci când se pregătesc pentru un atac, atacatorii se concentrează pe anumite indicii emoționale. Luni la rând, ei se motivează axându-se pe indicii ale furiei. Menționez acest lucru pentru că este foarte popular azi. Dacă citești bloguri sau știri, vezi că se discută despre două concepte științifice: deturnarea amigdalei și deturnarea emoțională. Conceptul deturnării amigdalei: eu îți arăt un indiciu - o armă, să zicem - iar creierul tău reacționează printr-un răspuns automat de amenințare la acel indiciu. Conceptul deturnării emoționale este foarte similar. Eu îți arăt un indiciu al furiei, spre exemplu, iar creierul tău reacționează printr-un răspuns automat de furie la acel indiciu. Cred că femeile, de obicei, înțeleg asta mai mult decât bărbații. (Râde) (Râsete) Acest tip de discurs despre deturnare ne captează atenția. Numai cuvântul „deturnare” ne atrage atenția. Adevărul este că, cel mai adesea, nu așa funcționează indiciile în viața reală. Dacă studiem istoria, aflăm că suntem bombardați cu sute de mii de indicii în fiecare zi. Și noi ajungem să învățăm să le filtrăm. Ignorăm unele indicii, ne îndreptăm atenția spre altele. În cazul violenței politice, acest lucru devine foarte important, deoarece atacatorii nu au văzut un singur indiciu al furiei și au răbufnit deodată. În schimb, politicienii, activiștii sociali au petrecut săptămâni, luni, ani, inundând mediul cu indicii ale furiei, spre exemplu, iar atacatorii au fost atenți la aceste indicii, au crezut în ele, s-au concentrat pe ele, chiar le-au memorat. Și toate acestea demonstrează cât de important este studiul istoriei. Una este să vezi cum operează indiciile într-un context de laborator. Iar aceste experimente de laborator sunt incredibil de importante. Ele ne oferă multe date noi despre funcționarea corpului uman. Dar este la fel de important să observăm cum operează indiciile în viața reală. Așadar, ce ne spun toate acestea despre violența politică? Violența politică nu este inerentă unei anumite culturi. Nu este un răspuns automat, predeterminat la stimuli înconjurători. Noi o producem. Obiceiurile noastre cotidiene o produc. Să ne întoarcem la cele două femei pe care le-am menționat la început. Prima femeie fusese atentă la campaniile bazate pe mânie, așa că a luat o armă și a mers spre un soldat la un punct de control. Dar, în acel moment, ceva interesant s-a petrecut. A privit spre acel soldat și s-a gândit: „Are aceeași vârstă ca mine. Arată ca mine.” Și a lăsat arma jos și s-a îndepărtat. Doar ca urmare a acelei mici similitudini. A doua femeie a avut un cu totul alt parcurs. Și ea a ascultat campaniile bazate pe mânie, dar s-a înconjurat de oameni care sprijineau violența, cu semeni care îi încurajau violența. S-a închis într-o bulă informațională. S-a concentrat, luni de zile, pe anumite indicii emoționale. S-a învățat să ignore anumite inhibiții culturale împotriva violenței. Și-a exersat planul, a deprins noi obiceiuri și, când a sosit momentul, a dus bomba într-o cafenea și a dus atacul până la capăt. Acela nu a fost un impuls. A fost învățare. Polarizarea din societatea noastră nu este un impuls, este învățare. Zilnic, ne supunem învățării: prin știrile pe care le accesăm, emoțiile asupra cărora ne concentrăm, gândurile pe care le construim despre echipa roșie sau echipa albastră. Toate acestea contribuie la învățare, fie că realizăm, fie că nu. Vestea bună este că, în vreme ce indivizii pe care-i studiez au ales deja, noi încă ne putem schimba traiectoria. Probabil nu vom lua niciodată deciziile lor, dar putem înceta să contribuim la ecologiile violente. Putem ieși din acea bulă informațională în care suntem, putem fi mai conștienți față de indiciile emoționale asupra cărora ne oprim, față de momeala de mânie pe care o mușcăm. Și, cel mai important, putem să nu ne mai vedem ca simpli membri ai echipei roșii sau albastre. Căci, fie că suntem creștini, musulmani, evrei sau atei, democrați sau republicani, suntem oameni. Suntem ființe umane. Și, deseori, avem obiceiuri foarte similare. Avem diferențe. Aceste diferențe sunt minunate și sunt foarte importante. Dar viitorul nostru depinde de capacitatea de a găsi elementul comun cu cealaltă parte. Și de aceea este atât de important să ne reantrenăm creierele și să nu mai contribuim la ecologiile violente. Vă mulțumesc! (Aplauze)