„Jocul Antonimelor”

Pentru Patricia Maisch

Astăzi eu și elevii mei
jucăm Jocul Antonimelor

cu un vers din Emily Dickinson.
Viața mea a rezistat

unei arme încărcate, începe,
și am scris-o pe tablă,

făcând pauze ca ei să spună antonimele:

A mea, A ta

Viață, Moarte

A rezistat? Va rezista

Un, Mulți

Încărcat, Gol

Armă?

Armă

Pentru un moment, la fel ca cel dintre

fulger și tunet,
copiii s-au holbat la mine,

și apoi a venit, o rafală,
o furtună de răspunsuri -

Floare, zice unul. Nu, Carte, spune altul.
Ce prostie,

strigă altul, opusul unei arme e o pernă.
Sau poate

o îmbrățișare, dar nu o carte,
clar nu e o carte. Simultan,

ceilalți și-au adunat gândurile

și deodată e un concurs de strigăte.
Nimeni nu e de acord,

pentru fiecare elev există un răspuns.
E un cântec,

o rugăciune, o promisiune am vrut să zic,
precum o verighetă, și

mai târziu un bebeluș. Sau cum se numește
persoana ce ajută la naștere?

O moașă? Da, o moașă. 
Nu, e greșit. Greșești

atât de mult încât nu vei mai avea
vreodată dreptate. E o șoaptă, o stea,

e când spui te iubesc în palmă
și apoi atingi

urechea cuiva. Ești nebun?
Ești președintele

din Țara Proștilor? Ar trebui să fii,
Când sunt alegerile?

E un ursuleț de pluș, o sabie,
o piersică perfectă, perfectă,

Revino la prima idee,
e o floare, un trandafir alb.

Când sună soneria, mă întind
după o gumă de șters, dar o fată

mi-o ia din mână.
Nu s-a decis nimic, îmi spune,

Nu am terminat încă.
Las toate răspunsurile

pe tablă. În următoarea zi unii dintre ei

nu își mai vorbesc,
sunt în tabere.

Există un club al florii.
Și un club al pisicii. Și doi băieți

se numesc bulgării de zăpadă.
Restul au rămas

la jocul original,
adică să încerce să scrie

ceva precum o poezie.

E un diamant, e un dans,

Opusul unei arme,
e un muzeu în Franța.

E luna, e o oglindă,

e sunetul unui clopot și ascultătorul.

Cearta începe din nou,
mai multe țipete, și în final

apare un club nou. Pentru prima dată
încerc să îi provoc.

Poate că toți aveți dreptate, spun eu.

Ei bine, poate.
Poate e tot ce am spus.

Poate e tot ce nu am spus.
Cuvintele și spațiile pentru cuvinte.

Se uită unii la alții acum.
E tot din această

cameră

și din afara camerei
și de pe stradă și din cer.

E tot ce e în campus și la mall,
și toți oamenii

ce așteaptă la spital.
Și la poștă. Și, da,

e și o floare. Toate florile.
O întreagă grădină.

Opusul unei arme
e oriunde o îndrepți.

Nu scrie asta pe tablă,
spun ei. Scrie doar poem.

Moartea ta va trece
prin multe poeme goale.