Fiecare dintre noi va pierde sau a pierdut deja ceva pe care se baza în fiecare zi. Vorbesc desigur despre chei. (Râsete) Glumeam. De fapt vreau să vorbesc dintre cel mai importante simț al nostru: vederea. În fiecare zi pierdem câte puțin din capacitatea noastră de focalizare a ochilor până când nu îi ma putem focaliza deloc. Numim această boală hipermetropie și afectează două miliarde de oameni din întreaga lume. Așa este, am spus miliarde. Dacă nu ai auzit de hipermetropie și te întrebi: „Unde sunt aceste două miliarde de oameni?” iată un indiciu înainte să intru în detalii. E motivul pentru care oamenii poartă ochelari de citit sau lentile bifocale. Voi începe prin a descrie lipsa capacității de focalizare ce conduce la hipermetropie. Ca nou-născut, ai fost capabil să focalizezi până la șase centimetri și jumătate, dacă ai fi vrut. La 20 de ani îți rămâne aproape jumătate din puterea de focalizare. Adică aproximativ 10 centimetri. dar suficient încât să nu observi. După 40 de ani, poți focaliza la 25 de cm, poate chiar mai mult. Pierderea abilității de focalizare peste acest prag afectează vederea de aproape în activități precum cititul, și până împlinești 60 de ani nimic pe o rază de un metru nu va mai fi clar. Acum probabil unii dintre voi se gândesc: sună rău, dar se referă la asta în sens figurat, numai pentru cei care sfârșesc de fapt cu hipermetropie. Dar nu, când spun tu, vreau să spun că fiecare dintre voi va fi într-o zi hipermetrop dacă nu sunteți deja. Sună tulburător. Vreau să vă reamintesc că hipermetropia a existat pe tot parcursul istoriei umane și am făcut multe lucruri pentru a încerca să o reparăm. Deci, pentru început, să ne imaginăm că stai la un birou, citind. Dacă ai fi hipermetrop, s-ar putea să vezi cam așa. Orice lucru apropiat, precum revista, va fi în ceață. Să trecem la soluții. În primul rând, ochelari de citit. Aceștia au lentile cu o singură dioptrie, astfel încât obiectele apropiate să poată fi focalizate. Dar obiectele aflate în depărtare nu mai sunt focalizate, însemnând că trebuie constant să alternezi între a-i purta și a nu-i purta. Pentru a rezolva asta Benjamin Franklin a inventat ceea ce el numea „ochelarii dubli”. Astăzi îi numim bifocali, iar aceștia îți permit să vezi la distanță când te uiți în sus și să vezi de aproape când privești în jos. Astăzi avem și lentile progresive care elimină trecerea bruscă prin modificarea treptată a puterii focale. Dezavantajul amândurora e că pierzi din câmpul vizual pentru că e împărțit în două părți. Pentru a înțelege exact problema, imaginează-ți că urci pe o scară sau pe scări. Privești în jos pentru a-ți vedea picioarele, dar vezi neclar. De ce neclar? Ei bine, te uiți în jos, deci prin lentila pentru apropiere, dar următorul pas e la o întindere de braț, însă privești prin lentila pentru distanță. Următoarea soluție e mai puțin comună, presupune lentile de contact sau o operație chirurgicală LASIK și se numește monoviziune. Presupune ca ochiul dominant să focalizeze la distanță, iar celălalt ochi să focalizeze la apropiere. Creierul realizează combinarea vederii celei mai precise a fiecărui ochi, însă cei doi ochi văd lucrurile ușor diferit și asta îngreunează aprecierea distanțelor. Deci, ce ne mai rămâne de făcut? Am venit cu o mulțime de soluții, dar niciuna dintre ele nu redă focalizarea naturală. Niciuna dintre ele nu îți permite să te uiți la ceva și să te așteptați să vezi clar. Dar de ce? Pentru a explica asta vom arunca o privire la anatomia ochiului uman. Partea ochiului care ne permite să focalizăm la diferite distanțe se numește cristalin. Există mușchi în jurul cristalinului care îl pot deforma, schimbându-i astfel puterea focală. Ce se întâmplă când cineva devine hipermetrop? Din câte se pare, cristalinul se rigidizează până în punctul în care nu își mai poate schimba forma. Gândindu-ne la toate soluțiile enumerate anterior, putem înțelege că toate au ceva în comun între ele, dar nu cu ochii noștri, adică sunt toate statice. E echivalentul optic al unui pirat cu picior de lemn. Care e echivalentul optic al unei proteze moderne de picior? În ultimele câteva decenii a avut loc crearea și dezvoltarea rapidă a ceea ce numim „lentile cu focalizare”. Există mai multe tipuri. Lentile Alvarez cu modificare mecanică, lentile lichide deformabile și lentile cu cristale lichide cu modificare electronică. Fiecare are propriile dezavantaje, însă nu se zgârcesc când e vorba de experiența vizuală. Oferă un câmpul vizual clar la orice distanță. Perfect. Lentilele de care avem nevoie există deja. Problemă rezolvată, nu? Nu e atât de ușor. Lentilele care pot focaliza adaugă puțină complexitate ecuației. Lentilele nu au cum să știe distanța la care ar trebui să se focalizeze. De fapt avem nevoie de ochelari prin care să vedem clar obiectele depărtate când privim în depărtare, iar când privim aproape, obiectele apropiate să fie clare, fără să fim nevoiți să ne gândim la asta. În ultimii ani am lucrat la Stanford la un model inteligent în jurul lentilelor. Prototipul împrumută tehnologie de la sistemele de realitate virtuală și augmentată pentru a estima distanța de focalizare. Un detector al mișcării ochilor ne spune direcția în care privim. Folosind două, putem triangula distanța la care privim pentru o estimare de focalizare. Totuși, pentru a crește fiabilitatea, am adăugat și un senzor de distanță. Senzorul e o cameră care citește distanțele până la anumite obiecte. Putem folosi direcția privirii pentru o estimare a distanței pentru a doua oară. Fuzionăm apoi acele două estimări și în funcție de asta stabilim puterea de focalizare a lentilelor . Următorul pas a fost testarea pe oameni. Așa că am recrutat 100 de hipermetropi pentru a ne testa dispozitivul nostru în timp ce noi le măsuram performanța. Ceea ce am văzut ne-a convins că lentilele autofocale sunt viitorul. Participanții noștri vedeau mai clar, puteau focaliza mai repede și considerau că văd mai ușor și mai bine decât cu ochelarii pe care îi aveau atunci. Mai simplu, când e vorba de vedere, lentilele autofocale nu fac compromisuri precum corecțiile statice utilizate azi. Dar nu vreau să mă entuziasmez prea mult. Mai e mult de muncă pentru mine și colegii mei. De exemplu, ochelarii noștri sunt puțin... (Râsete) voluminoși, poate? Și aste deoarece am folosit componente mai voluminoase care sunt deseori destinate pentru cercetare sau uz industrial. Un alt lucru sunt ajustările necesare, deoarece algoritmii de urmărire a ochilor n-au robustețea necesară. Deci, înaintând pe măsură ce trecem de la cercetare la crearea unui startup, ne propunem să realizăm lentile autofocale care în cele din urmă vor arăta ca ochelarii obișnuiți. Pentru asta, va trebui să îmbunătățim semnificativ robostețea metodei de urmărire a ochilor. Și să încorporăm electronice și lentile mai mici și mai eficiente. Astfel spus, chiar și cu prototipul nostru actual, am arătat că lentilele cu focalizare automată sunt capabile să depășească formele tradiționale de corecție statică. Deci e doar o chestiune de timp. E destul de clar că în viitorul apropiat, în loc să vă îngrijorați ce pereche ochelari să purtați și când, vom putea să ne focalizăm doar asupra lucrurilor importante. Vă mulțumesc! (Aplauze)