Despre autism ştiu mulţi. De exemplu, unii cred că bărbaţii cu pielea deschisă la culoare sunt autişti şi că vorbesc monoton numai despre un singur subiect. Unii cred că autiştii nu deosebesc ce e bine şi ce e rău, că evită atenţia şi că de obicei spun ceea ce nu trebuie la momentul nepotrivit. Unii cred că autiştii sunt ciudaţi din punct de vedere social, nu au simţul umorului şi nici empatie. Dacă aşa credeţi şi voi, cu regret vă anunţ că nu ştiţi ce este autismul. De unde ştiu? Pentru că şi eu am autism. Am şi eu fixaţiile mele, cum ar fi electronica şi transportul în comun, dar nu asta mă defineşte. Fiecare este diferit şi unic. Totuşi, nu există prea multe informaţii despre cum este să trăieşti cu autism, aşa că adesea oamenii au prejudecăţi. Le vedem adesea în presă. Cele mai întâlnite prejudecăţi spun că suntem ciudaţi pe plan social, că nu avem empatie sau chiar că suntem nişte supergenii. Şi asta nu e tot. Ştiaţi că unii încearcă să găsească un leac pentru autism? Pentru că ei îl văd ca pe ceva negativ, ca pe o boală. Mulţi contrazic ideea aceasta şi noi considerăm că autismul nu este o boală. E doar un alt mod de a vedea lumea. Creierul nostru funcţionează diferit. E ca şi cum ai compara un Xbox cu un PlayStation. Sunt console foarte bune, însă au programe diferite. Dar dacă pui Xbox-ul într-un PlayStation, el n-o să funcţioneze, deoarece PlayStation-ul comunică diferit. Când mă uit în oglindă, văd pe cineva care gândeşte diferit. Ah, şi mai văd şi că am păr frumos. (Râsete) (Aplauze) Dar întrebarea este: sunt bolnav dacă gândesc diferit? Principala problemă în societatea de azi este că lumea pur şi simplu nu e făcută pentru noi. Putem fi copleşiţi atât de uşor. De exemplu, pe mine mă copleşesc tot timpul zgomotele puternice, ceea ce înseamnă că niciodată nu dau muzica foarte tare şi nu mă omor după petreceri mari. Alţii, cu tulburări din spectrul autist, pot fi copleșiți de o lumină puternică sau mirosuri tari, sau texturi cleioase, toate cu potențialul de a duce la anxietate. Gândiţi-vă la toate evenimentele sociale la care aţi fost până acum. Era muzica tare? Erau lumini foarte puternice? Se simţeau mirosuri de la mai multe feluri de mâncare? Vorbea toată lumea în acelaşi timp? Poate că pe voi nu vă deranjează toate astea, dar pentru cineva cu autism ele pot fi destul de copleşitoare. Aşa că în situaţiile acestea noi ne autostimulăm, adică facem o mişcare repetitivă, un sunet sau o altă formă de agitaţie care poate părea normală sau nu. Unii dau din braţe, scot zgomote sau se învârt. Deci cam aşa ieşim noi dintr-o situaţie ca aceasta. Simţim des nevoia să ne autostimulăm. Totuşi, această practică este desconsiderată, şi suntem forţaţi să o ascundem. Când suntem forţaţi să ne ascundem autismul aşa, asta se numeşte mascare. Unii se pricep la asta mai bine ca alţii. Câteodată maschez atât de bine încât ceilalţi nu ştiu că sunt autist până când mă deconspir. (Râsete) Dar până la urmă, e foarte stresant. Chiar și a-mi face temele seara devine pentru mine foarte obositor. Unii cred că, datorită abilităţii noastre de a masca, acesta este leacul pentru autism. Cu toate astea, nu ne face decât să ne simţim ruşinați cu privire la cine suntem cu adevărat. O altă prejudecată asociată adesea autismului este că autiştilor le lipseşte empatia. Nici asta nu e adevărat. Am, de fapt, multă empatie. Numai că nu mă prea pricep să o arăt. Când un prieten vrea să îmi spună necazul prin care trece, adesea nu ştiu cum să mă exprim. Şi de aceea nu arăt atât de multă empatie ca prietenii mei care nu au autism. Exprimarea emoţiilor, oricât de mică, este dificilă pentru mine. Pentru că în sinea mea explodez cu fiecare emoţie pe care cineva o simte. Deşi, bineînţeles, nu o pot exprima aşa. Fericirea, de exemplu, este o explozie uriaşă de şuierat fericit, dau din mâini şi spun tare: „uuuuu”. (Râsete) Iar voi doar zâmbiţi. (Râsete) Fie că primesc un cadou de ziua mea sau ascult ştiri triste, nu pot să mă exprim fără să izbucnesc, aşa că din nou maschez ca să mă simt normal. Sentimentele mele sunt nelimitate, dar mintea mea mă lasă să exprim extremele sau nimic. Aşa că... nu mă prea descurc cu emoţiile mele, şi comunic diferit, deci am fost diagnosticat cu tulburare de spectru autist. Acest diagnostic mă ajută pe mine, pe prietenii mei şi familia mea să ştim cum funcţionează mintea mea. În lume, aproximativ unu la sută din populaţie are tulburare de spectru autist. Şi numărul acesta creşte. Totuşi, suntem încă o minoritate. Iar mulţi nu ne văd egali cu ei sau cu alţi oameni. Aceasta este familia mea. Şi în familia mea, mai e cineva autist. Mama mea. Da, femeile mature pot fi şi ele autiste. Tatăl şi fratele meu nu au autism. Câteodată comunicăm mai greu, totuşi. Uneori zic ceva de genul: „-Ah, staţia Toronto Union, nu?” crezând că îi pot ajuta să îşi amintească anumite aspecte. Când ei nu înţeleg, eu trebuie să fiu mai explicit. Şi adesea trebuie să spunem un lucru în mai multe feluri, astfel încât toată lumea să înţeleagă. Totuşi, în ciuda acestui fapt, toţi ne iubim şi ne respectăm. În cartea sa „Neurotriburi”, Steve Silberman spune că autismul şi alte boli mentale ar trebui să fie văzute ca omeneşti, parte a spectrului uman şi nu ca defecte. Şi sunt total de acord cu asta. Dacă autismul ar fi văzut ca parte a spectrului uman natural, atunci lumea ar putea fi mai prietenoasă cu oamenii autiști. Nu mi-e ruşine cu autismul meu. Şi chiar dacă nu gândesc la fel ca voi, sau nu mă port la fel ca voi, sunt şi eu om, şi nu sunt bolnav. Vă mulţumesc! (Aplauze)