Un bărbat ponosit pe nume Estragon, stă, seara, lângă un copac și se căznește să-și scoată gheata. Curând apare prietenul său, Vladimir, care-i amintește colegului său nerăbdător că trebuie să aștepte aici pe cineva numit Godot. Așa începe șirul evenimentelor iritante în care cei doi se întreabă când va veni Godot, de ce așteaptă sau dacă se află măcar lângă copacul potrivit. De aici, „Așteptându-l pe Godot” devine tot mai ciudată, dar este considerată o piesă care a schimbat fața teatrului modern. Scrisă de Samuel Beckett între anii 1949 și 1955, piesa lansează o întrebare simplă, dar incitantă: ce ar trebui să facă personajele? Estragon: Să nu facem nimic. E mai prudent. Vladimir: Să vedem întâi ce-o să ne spună el. Estragon: Cine? Vladimir: Godot. Estragon: Bună idee. Dialogul criptic și argumentul circular sunt specifice teatrului absurd, o mișcare ce a luat naștere după Al Doilea Război Mondial, când artiștii se zbăteau să găsească un sens în devastare. Adepții absurdului au 'demontat' intriga, personajul și limbajul ca să pună sub semnul întrebării semnificația acestora și să transmită pe scenă profunda lor incertitudine. Cu toate că poate părea deprimant, absurdul amestecă deznădejdea cu umorul. Asta se reflectă în abordarea unică a lui Beckett cu privire la gen în „Așteptându-l pe Godot”, intitulată „tragicomedie în două acte.” În mod tragic, personajele sunt prizonierii unei dileme existențiale: ei așteaptă în zadar un necunoscut care să le ofere un scop, însă singurul lor scop rezultă din însuși actul așteptării. În timp ce așteaptă, sunt copleșiți de plictiseală, expun probleme religioase și se gândesc la sinucidere. Dar, în mod comic, există un umor acut al situației lor, ce se degajă din limbajul și din mișcările personajelor. Interacțiunile lor sunt încărcate de jocuri bizare de cuvinte, repetiții și duble interpretări, precum și de maimuțăreli, cântec, dans, și schimburi frenetice de pălării. Deseori nu e clar dacă publicul ar trebui să râdă sau să plângă. Sau dacă Beckett a văzut vreo diferență între cele două stări. Născut în Dublin, Beckett studiase engleza, franceza și italiana înainte de a se muta la Paris, unde și-a petrecut cea mai mare parte din viață scriind teatru, poezie și proză. Deși Beckett a nutrit permanent o pasiune pentru limbaj, el a lăsat loc și tăcerii, prin inserarea lacunelor, a pauzelor și a senzațiilor de gol din opera sa. Trăsătură cheie a stilului său, alături de ritmul inegal și umorul negru, care au devenit populare în teatrul absurdului. El a cultivat, de altfel, o atitudine misterioasă, a refuzat să confirme sau să nege orice speculație despre sensul operei sale. Presupunerile au continuat, sporind fascinația auditoriului pentru lumile sale suprarealiste și personajele enigmatice. Lipsa unui sens clar îl face pe Godot deschis unei inepuizabile interpretări. Criticii au propus lectura piesei în nenumărate chei, rezultând într-un ciclu al ambiguității și al speculației care reflectă însuși subiectul dramei. A fost interpretată ca o alegorie a Războiului Rece, a Rezistenței franceze, sau colonizarea Irlandei de către Anglia. Dinamica celor doi protagoniști a născut și ea o intensă polemică. Sunt considerați supraviețuitori ai apocalipsei, un cuplu care îmbătrânește, doi prieteni neputincioși, și chiar personificări ale conceptelor freudiene de Ego și Id. În replica sa faimoasă, Beckett spune că știe cu siguranță un singur lucru: că Vladimir și Estragon purtau pălării. Asemenea speculațiilor critice și subiectului enervant, limbajul se învârte adesea în cerc pe parcursul tachinărilor, își pierd șirul gândurilor și se reîntorc exact în punctul de unde au pornit: Vladimir: N-avem decât s-o luăm de la început. Estragon: Adevărat, nu cred c-ar fi prea greu. Vladimir: E greu până pornești. Estragon: Se poate porni de la orice. Vladimir: Da, dar trebuie să te hotărăști. Beckett ne amintește că la fel ca viețile noastre de zi cu zi, lumea de pe scenă nu are întotdeauna un sens. Se pot explora deopotrivă realitatea și iluzia, familiarul și necunoscutul. Cu toate că încă se recurge la un fir epic coerent, Cel mai bun teatru ne stimulează gândirea și ne ține în așteptare.