În 1989 un artist pe nume Dread Scott, care a onorat și el scena TED cu prezența sa, a creat în Chicago următoarea piesă de artă: a întins pe podea drapelul Americii și apoi a invitat publicul să stea pe el și să-și noteze reacțiile într-un jurnal. Din punctul meu de vedere, cele mai puternice cuvinte scrise au fost: „De ce nu ne deranjează oamenii străzii, niște ființe umane care stau pe jos, dar ne deranjează un drapel?” Pentru unii dintre voi această operă de artă e deranjantă. Acesta este într-un fel scopul acestui discurs – nu să vă deranjeze sau să vă supere – ci doar să vă demonstreze puterea incredibilă a drapelelor. Vă pasă de steaguri, chiar dacă susțineți contrariul. Știți asta. În regulă. La finalul discursului sper să găsiți inspirația să luptați pentru o lume mai bună valorificând puterea steagurilor. Dar până atunci, vom începe cu începutul. Iar înainte să vă arăt următorul lucru vreau să știți că orice vă voi arăta nu e o susținere, ci mai degrabă contrariul. Dar mai mult decât orice, vreau să creez aici un spațiu în care putem observa aceste steaguri, aspectul lor, și felul în care ne fac să ne simțim. Vom vorbi despre emoțiile noastre. E toată lumea de acord? Bine. Sunteți gata să vedeți primul steag? Super, vom începe cu unul ușor de recunoscut. Glumeam. (Râsete) S-ar putea ca unii dintre voi să se simtă stânjeniți din cauza acestui steag. Eu cu siguranță mă simt incomod stând în fața lui. S-ar putea ca unii dintre voi să simtă un pic de mândrie. Ceea ce e de înțeles, suntem în Texas. Nu e ceva rar, nu? Dar haideți să începem cu realitatea. Acesta nu e steagul confederat. Bine? Acesta e steagul de luptă al armatei Virginiei de Nord, condusă de generalul Robert E. Lee. Așa că data viitoare când cineva susține că acest steag e moștenirea lor, dacă familia lor nu a luptat în acea armată, se înșală, bine? Aveți acordul unui expert în steaguri să le spuneți asta. Acest steag a ieșit în evidență pe la mijlocul anilor 1950 și 1960, ca răspuns la mișcarea pentru drepturile civile. Iar în prezent, reprezintă pentru mulți dintre noi Confederația. Dar n-ar trebui să vă reamintesc ce este Confederația. A fost o națiune criminală care s-a răsculat împotriva Statelor Unite, a declarat război acestora, iar la un moment dat a fost unul dintre cele mai ne-americane lucruri. Și totuși, acest drapel este protejat de aceleași legi care protejează steagul SUA, în statele Florida, Georgia, Carolina de Sud, Mississippi și Louisiana. Dar haideți să ne concentrăm pe Georgia pentru un moment. În 1956 după ce desegregarea a fost implementată în școlile publice, Georgia și-a înlocuit steagul cu acesta. Cred că toată lumea e de acord că acesta nu era un drapel pe care vreun cetățean al Georgiei l-ar fi agățat cu mândrie în fața casei. Nu. Ca și celelalte statui confederate înălțate la mijlocul anilor 1950 și 1960, acest steag simboliza cine deținea puterea și cine nu. Acesta a rămas steagul Georgiei până în anul 2001, când și-au schimbat drapelul cu acesta. Iar ca expert în steaguri vă pot spune oficial: e urât. Bine? E în regulă să râdeți de el. E urât. Și pentru că e atât de urât l-au și schimbat doi ani mai târziu. Au organizat un referendum în care trebuiau să aleagă între treaba asta și drapelul care reprezintă acum statul Georgia. Unii dintre voi s-ar putea mira: „Stai un pic Michael, dacă cel de dinainte nu era steagul confederat, cum arăta acesta de fapt?” Până în prezent, în Georgia ancorează primul steag al Statelor Confederate ale Americii. Doar au trântit sigiliul statului lor pe el. Ei bine, să vedem cum ne simțim. Acesta nu v-a tăiat răsuflarea cum a făcut-o celălalt, nu? Nu-i așa? Iată de ce îmi plac steagurile. Sunt cea mai simplă mostră de design, compus în general din două-trei culori, niște dungi orizontale sau verticale. Și totuși, reușesc să ne răscolească cele mai adânci emoții. Ne pot face să ne umplem de mândrie sau să ardem de ură. Ne-am da viața pentru un steag, am și omorî pentru acesta. Unul dintre designerii mei favoriți pe nume Wally Olins, supranumit și tatăl mărcii naționale, spunea, citez: „Toată lumea dorește să aparțină și vrea să afișeze simboluri ale acesteia”. E incredibil cum aceste bucăți de material cusute la un loc sau vopsite au devenit obiecte atât de sacre. Asta pentru că au devenit parte din identitatea noastră. Sunt un mijloc puternic de unificare, dar la fel de puternic de divizare. Sunteți pregătiți pentru următorul steag? Da... Nu vă grăbiți. Observați cum v-ați simțit când a apărut pe ecran. Voi trece repede la următorul slide ca să nu vă dau șansa să mă pozați în fața acestuia. (Râsete) După Primul Război Mondial, Germania se afla într-o stare destul de rea, iar tânărul Adolf Hitler avea destule – haideți să le spunem – „idei” despre cum a ajuns Germania în acest hal și cum putea ieși din criză. A scris capitole întregi în cartea sa „Mein Kampf”, pe care nu v-o recomand, despre cum Germania a pierdut Primul Război Mondial în mare parte pentru că britanicii aveau un design grafic mai reușit și o propagandă mai bună. Așa că odată ascensiunea Partidului Nazist, Hitler a creat unul dintre cele puternice simboluri pe care le-am văzut vreodată. Chiar și mai puternic decât unele din ziua de azi. Cu el a marcat titluri, uniforme și foarte multe steaguri. Hitler cunoștea puterea steagurilor. Așa cum menționează în „Mein Kampf”: „Noul steag... ar trebui să servească drept mare un afiș [pentru că] în cele mai multe cazuri o emblemă impunătoare poate stârni interesul pentru o mișcare.” Să nu uităm că era un artist. Știa că prin puterea identității vizuale și a uniformelor putea reaprinde spiritul german. Acesta era un semn de bun venit pentru milioane de germani, dar și un sfârșit crunt pentru alții. Nu obișnuim să vedem drapelele ca arme, dar asemenea drapelului de luptă Confederat, acest steag folosit de germani făcea un anumit grup de persoane să se simtă nedorit și inferior. Când e creat un drapel se formează două tabere: tabăra persoanelor reprezentate de noul simbol și inevitabil, tabăra persoanelor excluse. Două grupuri subtil delimitate. E un efect secundar. De obicei nu e intenționat. Însă nemții au fost foarte stricți cu privire la cine era sau nu reprezentat de svastică. În 1935 evreilor le-a fost interzis să arboreze drapele germane. Iar în acest fel, Germania probabil mai mult ca oricând în istorie a folosit puterea duală a steagurilor atât ca să unifice, cât și să dividă. Steagurile au fost folosite ca arme de identitate. În prezent, arborarea steagului nazist e interzisă în Germania, Austria, Ungaria, Rusia și Ucraina. Gândiți-vă. E o bucată de material, dar e interzisă. Pare o nebunie la prima vedere. Dar nu cred că cineva din această încăpere consideră că interzicerea lui nu e o idee bună. Chiar sună ca o armă. În calitate de vexilolog, pot spune că de multe ori nu aspectul drapelului este cel mai interesant aspect, ci legile din spatele acestuia. De exemplu, în India pentru a crea un drapel indian, se folosește un material țesut de mână numit „khadi”. Dacă cineva creează un drapel din orice alt material riscă până la trei ani de închisoare. E o nebunie. Aici, în Texas, am auzit cu toții că steagul texan este singurul steag arborat la aceeași înălțime cu cel al Statelor Unite, corect? Pentru că am fost o națiune înainte de a deveni un stat. Cine a mai auzit asta? Da. Ei bine, sunt aici să vă spun că acest lucru e complet fals, bine? În primul rând, nu am fost singurul stat care a fost mai întâi o națiune înainte. Și în al doilea rând, conform codului drapelelor toate steagurile pot fi la aceeași înălțime cu cel al Statelor Unite. Nu cred că e nevoie să vă întreb ce părere aveți despre acesta. Cei mai mulți dintre noi am crescut jurându-i credință în fiecare dimineață, știind că nu trebuie să îl lăsăm niciodată să atingă pământul, etc. În Statele Unite luăm foarte în serios codul drapelelor. Vi-i amintiți pe acei jucători din NFL care au îngenunchiat în timpul imnului național. A fost o mare controversă. Încălcau codul drapelelor. În State, în timpul imnului se stă drept, cu mâna pe inimă, etc. Dar ca vexilolog, mi s-a părut fascinant că nimeni nu se înfurie dacă se întâmplă așa ceva. În codul drapelelor scrie: „Steagul nu trebuie purtat culcat sau orizontal, ci mereu arborat liber”. Și de multe ori se întâmplă asta în timpul aceluiași imn și nimeni nu se înfurie. Sau asta. Se întâmplă de fiecare dată. Codul drapelelor e clar: „Nicio parte a drapelului nu trebuie folosită drept costum sau uniformă”. Aceasta e echipa texană de baseball A&M, nu vreau să le creez probleme, dar asta se întâmplă mereu, în special în noiembrie. Sunt sigur, aproape pot garanta, că după ce plecați diseară acasă veți vedea pe spatele vreunei mașini un steag american alb-negru, cu o dungă albastră, o linie albastră fină, nu? Viețile Albastre Contează. Asta încalcă codul drapelelor în multe moduri. Dar toate aceste lucruri sunt făcute cu cele mai bune intenții. Nimeni nu poate spune altceva. Desigur, sfidează secțiunea din codul drapelelor numită „Respectul pentru drapel”. Folosind drapelul drept uniformă, legal e o lipsă de respect față de drapel. Și ceea ce mi se pare interesant e că acei jucători NFL care îngenuncheau în timpul imnului și oamenii care își lipesc etichete cu Viețile Albastre Contează fac parte din spectre diferite ale aceleași probleme, dar încalcă exact aceeași lege, o lege ce e 100% inaplicabilă. De fapt chiar opera lui Dread Scott din 1989 a determinat Curtea Supremă să considere codul drapelelor un îndrumar. Nimeni nu poate fi condamnat pentru încălcarea codului drapelelor. Nimeni nu poate fi obligat să fie patriot. Atunci de ce avem toate aceste legi care ne spun cum să tratăm steagul dacă nimeni nu le poate impune? Asta pentru că o națiune este un concept colectiv fragil. Există doar în mintea noastră. Pot împrumuta asta? Mulțumesc. Câteodată un steag poate fi singurul lucru tangibil al acelei idei. Rămânem uniți la propriu de niște ațe. Și e impresionant. Codul drapelelor e menit să păstreze și să protejeze acest concept fragil, dar și dreptul fiecăruia de a-l încălca. Iată ce e atât de special la Statele Unite, nu? Iată cât de unic e drapelul nostru. Drapelul nostru e minunat. A suferit mai multe modificări decât orice alt drapel din lume. În codul drapelelor scrie că atunci când se formează un stat nou, se adaugă o nouă stea pe drapel în a patra zi a lunii iulie. Drapelul nostru e unic fiindcă e menit să crească odată cu națiunea. Prin lege și aspect e conceput să se schimbe odată cu noi. E un real simbol al individualității noastre, al diversității reprezentate prin stele și al unității noastre. Suntem privilegiați să avem un steag care permite noi includeri. Dacă steagul nazist a fost o armă menită să divizeze, drapelul Statelor Unite, prin simplul său aspect, e opusul. Și trebuie să recunosc, ca vexilolog în 2019, dacă aș folosi acest steag drept armă împotriva cuiva, l-aș dezonora mult mai mult decât dacă l-aș lăsa să atingă pământul sau dacă aș încălca vreo mică lege pe care o încălcăm zilnic. Corect? Acest steag este un simbol al unității noastre. N-ar trebui să îl folosim vreodată ca armă împotriva cuiva. Rezonez atât de tare cu persoana care a notat în jurnalul lui Dread Scott: „N-ar trebui să prețuim niciodată simbolul mai mult decât ceea ce simbolizează. N-ar trebui să prețuim o bucată de material mai mult decât o viață de om”. Și dacă vă gândiți vreodată să folosiți o bucată de material drept armă, n-ar trebui niciodată să fie aceasta, nu atâta vreme cât are loc pentru mai multe stele. Sper că până acum ați reușit să simțiți puterea steagurilor și le vedeți puterea. Ce-ar fi dacă am putea stăpâni această putere și am folosi-o pentru a lupta pentru o lume mai bună? Acesta este steagul Pământului, creat de Oskar Pernefeldt din Suedia. Imaginați-vă împreună cu mine pentru un moment: cum ar fi dacă am sărbători umanitatea, chiar mai mult decât ne celebrăm naționalitățile? Pe parcurs ce devenim o civilizație care călătorește în spațiu, ce sens mai au națiunile când ne aflăm pe suprafața lui Marte sau a oricărei alte planete? Și bineînțeles, pe Pământ, când planeta noastră se confruntă cu crize climatice, iar copiii sau nepoții noștri nu vor mai putea trăi în acest climat, cred că vom avea nevoie de un simbol puternic, un steag, care să ne unească în luptă, nu doar ca națiuni, ci pe toți, ca specie. Vă mulțumesc! (Aplauze)