De ce iubim? O întrebare filosofică - Skye C. Cleary

Vizionați lecția completă: https://ed.ted.com/lessons/why-do-we-love-a-philosophical-inquiry-skye-c-cleary

Ah, iubirea romantică; frumoasă și amețitoare, cumplită și devastatoare... adesea toate la un loc! Dacă iubirea romantică are un scop, ei bine, nici știința nici pshihologia nu l-au descoperit încă. De-a lungul istoriei, însă, unii din cei mai respectați filosofi au formulat câteva teorii interesante. Skye C. Cleary descrie cinci din aceste perspective filosofice care ne oferă un răspuns la întrebarea „de ce iubim?”.

Lecție de Skye C. Cleary, animație de Avi Ofer.

Ah, iubirea romantică -

frumoasă și amețitoare,

sfâșietoare și devastatoare,

adesea toate în același timp.

De ce alegem să trecem
prin acest calvar emoțional?

Dă iubirea mai mult sens
vieților noastre

sau e o evadare din singurătatea
și suferința noastră?

Este iubirea o deghizare
a dorinței sexuale,

un șiretlic al biologiei
ca să ne facă să procreăm?

E tot ceea ce-avem nevoie?

Avem măcar nevoie de ea?

Dacă iubirea romantică are un scop,

nici știința, nici psihologia
nu l-au descoperit încă.

Însă de-a lungul istoriei,

unii dintre cei mai respectați filosofi
au formulat niște teorii interesante.

Iubirea ne întregește, din nou.

Filosoful grec Platon

a explorat ideea conform căreia
iubim pentru a fi compleți.

În „Banchetul”, a scris despre o cină

la care Aristofan, autor de comedii,

îi încântă pe musafiri
cu următoarea poveste:

cândva oamenii erau creaturi
cu 4 brațe, 4 picioare și 2 fețe.

Într-o zi i-au înfuriat pe zei,

iar Zeus i-a despicat pe toți în două.

De atunci, fiecărei persoane îi lipsește
jumătatea lui/ei.

Iubirea e dorul de a găsi sufletul pereche
care să ne facă să ne simțim iar întregi.

Cel puțin asta credea Platon că ar spune
un comediant turmentat la o petrecere.

Iubirea ne păcălește să facem copii.

Mult mai târziu, filosoful german
Arthur Schopenhauer

a susținut ideea că iubirea
bazată pe dorință sexuală

e o iluzie voluptoasă.

A sugerat că iubim deoarece dorințele
noastre ne fac să credem

că o altă persoană ne va face fericiți,
dar greșim.

Natura ne păcălește să procreăm,

iar contopirea pe care o căutăm
e consumată în copiii noștri.

Când dorințele sexuale
ne sunt satisfăcute,

suntem azvârliți înapoi
în existențele noastre zbuciumate,

și reușim doar să perpetuăm specia

și ciclul poverii umane.

Se pare că cineva are nevoie
de o îmbrățișare.

Iubirea e evadarea din singurătate.

Filosoful britanic Bertrand Rusell,
câștigător al premiului Nobel, spunea

că iubim ca să ne potolim
dorințele fizice și psihologice.

Oamenii sunt concepuți să procreeze,

însă fără extazul iubirii pasionale,

sexul e nesatisfăcător.

Teama de lumea rece și crudă ne tentează
să ne construim o carapace dură

pentru a ne proteja și izola.

Încântarea, intimitatea și căldura iubirii
ne ajută să depășim frica de lume,

să evadăm din carapace

și să trăim viața mai din plin.

Iubirea ne îmbogățește întreaga ființă,
aducând-o la apogeul vieții.

Iubirea e un chin amăgitor.

Siddhārtha Gautama,

cunoscut ca Buddha
sau Cel Iluminat,

ar fi avut, probabil,
niște discuții interesante cu Russell.

Buddha a spus că iubim deoarece încercăm
să ne satisfacem dorințele de bază.

Totuși, „poftele” noastre pasionale
sunt defecte,

și tot ce derivă de aici, chiar și iubirea
romantică, e o sursă de suferință.

Din fericire, Buddha a descoperit
calea octupală,

un fel de program de anulare
a focului dorinței

ca să atingem Nirvana,

o stare de beatitudine, claritate,
înțelepciune și compasiune.

Romancierul Cao Xueqin a ilustrat
acest sentiment budist

al absurdității iubirii romantice

într-unul din cele mai mari romane
clasice chineze,

„Visul din pavilionul roșu”.

În intriga secundară, Jia Rui
se îndrăgostește de Xi-feng,

care îl păcălește și îl umilește.

Îl încearcă sentimente contradictorii
de iubire și ură,

așa că un taoist îi dă o oglindă magică
ce-l poate vindeca

atâta vreme cât nu se uită în ea.

Bineînțeles că o face

și o vede pe Xi-feng.

Sufletul său intră în oglindă

și e târât în lanțuri de oțel să moară.

Nu toți budiștii percep așa
iubirea romantică și erotică,

dar morala acestei povești

e că astfel de atașamente
aduc tragedie,

și ar trebui evitate,
ca și oglinzile magice.

Iubirea ne duce dincolo de noi înșine.

Haideți să încheiem
într-o notă mai pozitivă.

Filosoful francez Simone de Beauvoir

a sugerat că iubirea e dorința
de a ne integra în altul

și că dă sens vieții noastre.

Totuși, era mai puțin preocupată de
motivul pentru care iubim

și mai interesată
de cum putem iubi mai bine.

A văzut că problema
iubirii tradiționale chineze

e că poate fi atât de captivantă

încât suntem tentați să o facem
singura noastră rațiune de a fi.

Totuși depenența de altcineva
pentru a-ți justifica existența

duce cu ușurință la plictiseală
și jocuri de putere.

Pentru a evita această capcană,
Beauvoir ne sfătuiește să iubim autentic,

ceea ce e mai mult ca o mare prietenie.

Iubiții se sprijină reciproc
în a se autocunoaște,

a se autodepăși

și a-și îmbogăți viețile
și lumea împreună.

Deși s-ar putea să nu aflăm vreodată
de ce ne îndrăgostim,

putem fi siguri că va fi
un montagne russe emoțional.

E înfricoșător și palpitant.

Ne face să suferim

și să fim morocănoși.

Poate ne pierdem pe noi înșine.

Poate ne aflăm pe noi înșine.

Poate fi sfâșietor

sau ar putea fi cel mai bun lucru
din viața noastră.

Aveți curajul să aflați?