Béatrice Coron: Poveşti tăiate din hârtie

Cu foarfecele şi hârtia, artista Béatrice Coron creează lumi complexe, oraşe şi ţări, Paradisuri şi iaduri. păşind pe scenă într-o pelerină măreaţă tăiată din material Tyvek, descrie propriul proces creativ şi felul cu poveştile ei iau formă din tăieturi şi decupaje.

(Aplauze)

(Aplauze)

Sunt decupator.

(Râsete)

Tai poveşti.

Procesul meu este foarte direct.

Iau o bucată de hârtie,

vizualizez povestea mea,

uneori fac o schiţă, alteori, nu.

Şi, deoarece imaginea mea

este deja în hârtie,

trebuie doar să elimin

ceea ce nu face parte din poveste.

Nu am ajuns să fac decupaje

chiar în linie dreaptă.

De fapt,

o văd mai mult ca o spirală.

Nu m-am născut

cu o lamă în mână.

Nu-mi amintesc să fi decupat când eram mică.

În adolescenţă,

schiţam, desenam

şi îmi doream să devin artistă.

Dar eram şi rebelă.

Şi am lăsat totul

şi am avut o serie lungă de slujbe ciudate.

Printre acestea,

am fost ciobăniţă,

şofer de camion,

muncitoare într-o fabrică,

femeie de serviciu.

Am lucrat un an în turism

în Mexic,

un an în Egipt.

M-am mutat pentru doi ani

în Taiwan.

Apoi, m-am stabilit în New York,

unde am devenit ghid turistic.

Şi încă mai lucrez ca ghid,

călătoresc înspre şi dinspre

China, Tibet şi Asia Centrală.

Desigur, a durat mult şi aveam aproape 40 de ani

şi am decis că este vremea

să încep ca artist.

(Aplauze)

Am ales decupajul

deoarece hârtia este ieftină,

este uşoară

şi o poţi folosi

în multe moduri diferite.

Şi am ales limbajul siluetelor

pentru că e foarte eficient din punct de vedere grafic.

Şi, de asemenea, ajunge la esenţa lucrurilor.

Cuvântul "siluetă"

vine de la un ministru de finanţe,

Etienne de Silhouette.

El a tăiat atâtea bugete,

încât oamenii au spus că nu îşi mai permit

deloc picturi

şi că trebuie să îşi facă portretele

"a la Silhouette."

(Râsete)

Am făcut o serie de imagini, tăieturi

şi le-am asamblat în portofolii.

Şi lumea mi-a spus...

cum ar fi aceste viziuni suprarealiste ale Empire State building...

mi-au spus: "Faci cărţi artistice."

Aşadar, cărţile artistice au multe definiţii.

Vin în multe forme diferite.

Dar, pentru mine,

sunt nişte obiecte fascinante

pentru a nara vizual o poveste.

Pot fi cu cuvinte

sau fără cuvinte.

Şi sunt pasionată

de imagini şi de cuvinte.

Ador jocurile de cuvinte

şi relaţia lor cu inconştientul.

Ador ciudăţeniile limbilor.

Oriunde am trăit, am învăţat limbile,

dar niciodată nu le-am stăpânit perfect.

Mereu caut

cuvinte fals înrudite

sau cuvinte identice în limbi diferite.

După cum puteţi ghici, limba mea maternă este franceza.

Şi limba de zi cu zi este engleza.

Aşa că am făcut o serie de lucrări

unde erau cuvinte identice

în engleză şi franceză.

Şi una dintre aceste lucrări

este "Păianjenul ortograf".

Păianjenul ortograf

este văr cu albinuţa ortograf.

(Râsete)

Dar are mai mare legătură cu plasa internetului.

(Râsete)

Şi acest păianjen

ţese un alfabet bilingv.

Aşa că puteţi citi "architecture active", în franceză,

sau "active architecture", în engleză.

Acest păianjen trece prin tot alfabetul

cu adjective şi substantive identice.

Aşa că, dacă nu ştiţi una dintre aceste limbi,

învăţaţi instantaneu.

O formă antică a cărţii

au fost papirusurile.

Acestea sunt foarte convenabile,

căci poţi crea o imagine mare

pe o masă foarte mică.

Consecinţele neaşteptate ale acestui fapt

sunt că nu vezi decât o parte a imaginii tale,

deşi creează o arhitectură în stil liber.

Şi fac toate acele feluri de ferestre.

Asta înseamnă să priveşti dincolo de suprafaţă.

Este să priveşti

spre lumi diferite.

Adesea, am fost un străin.

Vreau să văd cum funcţionează aceste lucruri

şi ce se întâmplă.

Fiecare fereastră

este o imagine

şi este o lume

pe care o revizitez adesea.

Şi revizitez această lume

gândindu-mă la imaginea

sau clişeul despre care vrem să facem,

şi care sunt cuvintele, colocvialismele,

pe care le avem cu expresiile.

Totul este "dacă".

Ce-ar fi dacă am trăi în case-balon?

Ar fi o lume foarte înălţătoare.

Şi am lăsa o amprentă foarte scăzută pe planetă.

Ar fi aşa de uşoară.

Uneori văd din interior,

ca egocentrismul

şi cercurile interioare.

Alteori, e o viziune globală,

să văd rădăcinile noastre comune

şi cum le putem folosi pentru a prinde visele.

Şi le putem folosi şi

ca plase de siguranţă.

Sursele mele de inspiraţie

sunt foarte diverse.

Sunt influenţată de tot ce citesc,

de tot ce văd.

Am câteva poveşti care sunt umoristice,

cum ar fi "Ritmuri mortale".

(Râsete)

Altele sunt istorice.

Acesta este "Oraşul bomboanelor".

Este o neîndulcită

istorie a zahărului.

Trece de la traficul de sclavi

la consumul excesiv de zahăr,

cu câteva momente dulci pe parcurs.

Uneori am un răspuns emoţional la ştiri,

cum ar fi cutremurul din 2010 din Haiti.

Alteori, nici măcar nu sunt poveştile mele.

Oamenii îmi povestesc despre vieţile lor,

amintirile, aspiraţiile

şi eu creez o imagine mintală.

Le canalizez trecutul,

ca să aibă un loc în care să se întoarcă

să îşi privească viaţa şi posibilităţile ei.

Le numesc oraşe freudiene.

Nu pot vorbi despre toate imaginile mele,

aşa că voi trece prin câteva dintre lumile mele

doar spunând titlul.

"Moderare".

"Electricitate".

"Creştere nebunească în Columbus Circle".

"Oraşul-recif".

"O plasă a timpului".

"Oraşul haosului".

"Lupte zilnice".

"Fericire".

"Insule plutitoare".

Şi, la un moment-dat,

a trebuit să fac "Toţi cei nouă iarzi".

Chiar este un decupaj care are nouă iarzi.

(Râsete)

În viaţă şi în decupaj,

totul este conectat.

O poveste duce la alta.

Am fost interesată şi

de aspectul fizic al acestui format,

deoarece trebuie să mergi pentru a-l vedea.

În paralel cu decupajul

alerg.

Am început cu imagini mici,

am început cu câţiva kilometri.

Cu imagini mai mari, am început să alerg la maratoane.

Apoi am trecut să alerg 50 km, apoi 60 km.

Apoi am alergat 80 km... ultramaratoane.

Şi încă mai simt că alerg,

e doar antrenamentul

să devin decupator de cursă lungă.

(Râsete)

Alergatul îmi oferă multă energie.

Aici e un maraton de decupat de trei săptămâni

la Muzeul de Artă şi Design

din New York.

Rezultatul este "Iaduri şi Paradisuri".

Sunt două panouri de 4 m înălţime.

Au fost instalate în muzeu pe două etaje,

dar, de fapt, e o imagine continuă.

Şi am denumit-o "Iaduri şi Paradisuri"

pentru că sunt iaduri zilnice şi paradisuri zilnice.

Nu este nicio graniţă între ele.

Unii oameni s-au născut în iaduri

şi, în ciuda şanselor, au ajuns în paradisuri.

Alţii fac drumul invers.

Aceasta este graniţa.

Sunt ateliere cu condiţii grele de muncă în iaduri.

Şi sunt oameni care îşi închiriază aripile în paradisuri.

Când ai toate aceste poveşti individuale

în care uneori avem aceeaşi acţiune

şi rezultatul ne duce în iaduri sau în paradisuri.

Toată lucrarea "Iaduri şi Paradisuri"

este despre liberul arbitru

şi determinism.

În decupaj,

desenul este însăşi structura.

Şi o poţi lua de pe perete.

Aici este montată o carte artistică

numită "Proiectul identităţii".

Nu sunt identităţi autobiografice.

Sunt mai mult identităţile noastre sociale.

Şi, apoi, puteţi trece în spatele lor,

să le probaţi.

Sunt ca diferite straturi

din ceea ce ne formează

şi ce prezentăm noi lumii

drept identitate.

Acesta este un alt proiect de carte artistică.

De fapt, în fotografie vedeţi două.

Cea pe care o port eu

şi cea care este expusă

la Centrul pentru cărţi artistice din New York.

De ce spun că este carte?

Se numeşte "Declaraţie de modă"

şi are citate despre modă,

ca să le puteţi citi

şi, de asemenea,

deoarece definiţia cărţii artistice

este foarte generoasă.

Cărţile artistice le iei de pe perete.

Le scoţi la plimbare.

Poţi şi să le montezi ca artă publică.

Aici este în Scottsdale, Arizona

şi se numeşte "Amintiri plutitoare".

Sunt amintiri regionale

şi sunt mişcate la întâmplare de vânt.

Iubesc arta publică.

Am participat la competiţii

de mult timp.

După opt ani de respingeri,

am fost încântată să primesc prima comandă

cu Percent for Art în New York.

Era pentru o staţie comună

pentru serviciul urgenţe şi pompieri.

Am făcut o carte artistică

din oţel inoxidabil

în loc de hârtie.

Am numit-o "Mersul în aceeaşi direcţie".

Dar am adăugat giruete pe ambele părţi,

să arăt că acoperă toate direcţiile.

Pentru arta publică,

folosesc şi sticlă tăiată.

Aici este sticlă fasetată în Bronx.

De fiecare dată când creez artă publică,

vreau să fie ceva cu adevărat relevant

pentru locul unde este montată.

Pentru metroul din New York,

am văzut o corespondenţă

între mersul cu metroul

şi citit.

Este călătoria în timp, călătoria la timp.

Şi literatura Bronxului

ţine doar de scriitorii din Bronx

şi poveştile lor.

Un alt proiect cu sticlă

este biblioteca publică

din San Jose, California.

Am făcut o abordare vegetală

a creşterii din San Jose.

Am început în centru

cu ghinda

pentru civilizaţia indienilor Ohlone.

Apoi am fructele din Europa

pentru fermieri.

Şi apoi fructele lumii pentru Silicon Valley de azi.

Şi încă mai creşte.

Aşadar, tehnica este tăierea

sablarea, gravarea

şi tipărirea sticlei în sticlă arhitecturală.

În exteriorul bibliotecii

am vrut să fac un loc unde să ne cultivăm minţile.

Am luat materiale din bibliotecă

care aveau fructe în titlu

şi le-am folosit să fac o alee prin livadă

cu aceste fructe ale cunoaşterii.

Am plantat şi un bibliocopac.

Este un copac

şi în trunchiul lui sunt rădăcinile limbilor.

Este vorba doar despre sistemele internaţionale de scriere.

Pe crengi,

creşte materialul pentru bibliotecă.

Poţi avea şi funcţionalitate, şi formă

în arta publică.

În Aurora, Colorado, este o plajă.

Dar capeţi un bonus la această bancă.

Deoarece, dacă stai mult la soare în pantaloni scurţi

vei pleca

cu un branding temporar

al elementului din poveste pe coapse.

(Râsete)

O altă lucrare funcţională

este în partea de sud din Chicago

pentru o staţie de metrou.

Se numeşte "Seminţele viitorului sunt plantate azi".

Este o poveste despre transformare

şi conexiuni.

Funcţionează ca un paravan

pentru a proteja linia şi călătorul

şi ca să nu cadă obiecte pe linie.

Să reuşeşti să transformi gardurile

şi gratiile de la fereastră în flori

este fantastic.

Aici lucrez de trei ani

cu un dezvoltator din Bronxul de sud

pentru a aduce arta la viaţă

în clădirile pentru cei cu venituri mici

şi adăpost convenabil.

Fiecare clădire are propria personalitate.

Uneori ţine de moştenirea zonei,

ca în Morrisania, despre istoria jazzului.

Pentru alte proiecte, ca în Paris,

contează numele străzii.

Se numeşte Rue de Prairie, Strada Preriei.

Am readus iepurele,

libelula,

ca să stea pe acea stradă.

În 2009,

mi s-a cerut să fac un poster

care să fie afişat în vagoanele de metrou din New York

timp de un an.

Acesta a fost un public foarte prins.

Şi voiam să le ofer o evadare.

Am creat "Prin tot oraşul".

Este un decupaj

şi apoi am adăugat culori pe calculator.

O pot numi tehno-meşteşugită.

Şi, pe traseu,

fac într-un fel decupajul

şi adaug alte tehnici.

Dar rezultatul trebuie întotdeauna să aibă poveşti.

Poveştile au o mulţime de posibilităţi.

Au o mulţime de scenarii.

Nu ştiu poveştile.

Iau imagini din imaginaţia noastră generală,

din clişeele, din lucrurile la care ne gândim,

din istorie.

Fiecare e narator,

deoarece fiecare are o poveste de spus.

Dar, şi mai important

e că fiecare trebuie să facă o poveste

ca să înţeleagă lumea.

În toate aceste universuri,

e ca şi cum imaginaţia este vehiculul

prin care se transportă,

dar destinaţia este minţile noastre

şi cum ne putem reconecta

la ceea ce este esenţial şi la magie.

Şi la asta se rezumă decuparea poveştilor.

(Aplauze)