HOME (English with subtitles)

un om înţelept.

Viaţa,

o minune in univers,
apãrutã cu aprox. 4 miliarde de ani în urmã.

Şi noi, oamenii,
numai cu 200.000 de ani în urmã.

Totuşi, am reusit sa distrugem
echilibrul atât de esenţial vieţii.

Ascultã cu atenţie aceasta
poveste extraordinarã, care este a ta,

şi decide
ce vrei sa faci cu ea.

Acestea sunt urmele originii noastre.

La inceput, planeta noastrã
nu a fost mai mult decât un haos de foc,

un nor
aglomerat de particule de praf,

Ca în multe grupãri similare
in univers.

Totuşi, aici
miracolul vietii s-a produs.

Astãzi, viaţa, viaţa noastrã,

este doar o za într-un lanţ
nenumãrat de fiinţe vii

care s-au succedat
pe Pãmânt de aproape 4 miliarde de ani.

Si chiar si azi,

noi vulcani continua sã
sculpteze peisajul.

Ei oferã o bucatica din ce
Pãmântul nostru a fost la inceputuri,

lava topita se scurge din adâncuri,

solidificandu-se, spargand-se, umflandu-se sau
rãspândindu-se într-o crusta subţire,

înainte de a cadea in latente pentru o perioadã de timp.

Aceste spirale de fum
rasucindu-se din mãruntaiele pãmântului

stau mãrturie
atmosferei initiale a Pamantului.

O atmosferã lipsitã de oxigen.

O atmosferã densã,
saturata de vapori de apã,

plina de dioxid de carbon.

Un cuptor.

Pământul s-a rãcit.

Vaporii de apã a-au condensat
şi au cãzut în ploi torenţiale.

La distanţa optima faţã de soare,
nu prea departe, nu prea aproape,

echilibrul perfect al Pământului a
permis conservarea apei

în formã lichidã.

Apa a tãiat canale.

Ele sunt la fel ca venele unui organism,
ramurile unui copac,

vasele de ser
care au dat apã Pãmântului.

Râurile au extras minerale din roci,
adaugandu-le apelor dulci ale oceanelor.

Şi oceanele au devenind saturate de sare.

De unde provenim noi?

De unde a aparut prima scanteie a vietii?

Un miracol al timpului,

forme primitive de viaţã existã încã
în izvoarele fierbinţi de pe glob.

Ele le dau culoarile.
Sunt numite arheobacterii.

Acestea se hranesc cu energia termica a Pământului.

Toate cu excepţia cyanobacteriei,

sau algele albastre-verzui.

Acestea au capacitatea
sa se intoarca catre soare

pentru ai capta energia.

Ele reprezintã strãmoşul vital al tuturor
speciilor de plante de ieri şi de azi.

Aceste bacterii microscopice
şi miliardele lor de descendenţi

au schimbat soarta planetei noastre.

Ei au transformat atmosfera.

Ce s-a întâmplat cu carbonul
care otrãvea atmosfera?

Este încã aici,
închis în scoarţa terestrã.

Aici, a fost o datã o mare,
locuitã de micro-organisme.

Acestea au crescut cochilii prin extragerea
carbonului din atmosferã

acum dizolvate în ocean.

Aceste straturi
sunt cochiile acumulate

a aceator miliarde şi miliarde
de micro-organisme.

Datoritã lor, carbonul a fost stors
din atmosferã

şi alte forme de viaţã s-au putut dezvolta.

Este viaţa
care a modificat atmosfera.

Viata plantelor hrãnite cu energie solara,

ceea ce le-a permis sa rupa molecula
de apã şi si să extragã oxigenul.

Şi oxigenul a umplut aerul.

Ciclul apei pe Pământ
este un proces de reînnoire constantã.

Cascade, vapori de apã,

nori, ploi,

izvoare, râuri,

mãri, oceane, ghetari...

Ciclul nu este niciodatã rupt.

Existã întotdeauna aceeaşi cantitate
de apã pe Pãmânt.

Toate speciile succesive de pe Pãmânt
au băut aceeaşi apã.

Această materie miraculoasă care este apa.

Una din cele mai instabile dintre toate.

Poate lua formã lichidã
ca apã curgãtoare,

gazoasã ca vapori,
sau solidã ca gheaţã.

În Siberia, iarna, suprafaţa ingheţatã
a lacurilor

conţine urmele forţelor
pe care apa o expune cand îngheaţã.

Mai uşoarã decât apa, gheaţa pluteşte.

Se formeazã un înveliş de protecţie
împotriva frigului,

Sub care viaţa poate merge mai departe.

Motorul vieţii este legãtura.

Totul este legat.

Nimic nu este auto-suficient.

Apã şi aer sunt inseparabile,

unite în viaţa
şi pentru viaţa noastrã pe Pãmânt.

Partajarea este totul.

Verdele întins printre nori
este sursa de oxigen din aer.

70% din acest gaz,

fãrã de care plãmânii noştrii
nu pot funcţiona,

vine de la algele care plutesc
pe suprafaţa oceanelor.

Pământul nostru se bazeazã pe un echilibru,

în care fiecare fiinţă
are un rol de jucat

şi nu existã decât prin existenţa
unei alte fiinţe.

o armonie fragilã
care este uşor de distrus.

Astfel, coralii s-au nãscut
din cãsãtoria dintre alge si scoici.

Recifele de corali acoperã
mai puţin de 1% din suprafaţa oceanelor,

dar oferã un habitat pentru mii
de specii de peşti, moluşte şi alge.

Echilibrul fiecarui ocean
depinde de ei.

Pământul măsoară timpul
în miliarde de ani.

A avut nevoie de mai mult de 4 miliarde de ani
pentru a face copacii.

În lanţul de specii,
copacii sunt o culme,

o sculpturã vie perfectã.

Copaci sfideazã gravitaţia.

Ei sunt singurul element natural
în perpetuã mişcare spre cer.

Ei cresc grabit spre soarele
care le hrãneşte frunzele.

Ei au moştenit
de la aceste miniscule cyanobacterii

puterea de a capta energia luminii.

Ei o stocheazã şi se hrănesc cu ea,

transformând-o în lemn şi frunze,

care apoi se descompun
într-un amestec de apã, minerale,

vegetale şi de materie vie.

Şi aşa,

treptat,

Solurile s-au format.

Solurile rodesc cu activitatea maritã
a micro-organismelor,

hrãnindu-se, săpându-se,
aerisindu-se şi transformându-se.

Ei fac humusul, stratul fertil
prin care toata viaţa de pe pãmânt este legatã.

Ce ştim despre viaţa de pe Pământ?

Cât de multe specii cunoaştem?
O zecime din ele?

O sută poate?

Ce ştim despe
legãturile dintre ele?

Pamantul este un miracol.

Viaţa rãmâne un mister.

Se creeazã familii de animale,
unite prin obiceiuri şi ritualuri

care sunt transmise
între generaţii.

Unele se adaptează
la natura păşunilor lor

iar pãşunile se adapteazã la acestea.

Şi ambele pãrţi câştigă.

Animalul îşi potoleşte foamea,
iar copacul poate înflori din nou.

În marea aventurã
a vieţii de pe Pãmânt,

fiecare specie are un rol de jucat,

fiecare specie îşi are locul.

Niciuna nu este inutilã sau dãunãtoare.

Toate se balanseazã.

Şi aici tu,

Homo sapiens, om înţelept,

intri în poveste.

Beneficiezi de o fabuloasã
moştenire de 4 miliarde de ani

lãsatã de Pământ.

Ai doar 200,000 de ani,

dar ai schimbat
faţa lumii.

În ciuda vulnerabilităţii tale, ai reuşit
sã iei în posesie fiecare habitat

şi sã cucereşti bucãţi de teritoriu,
ca nici o altã specie dinaintea ta.

Dupã 180,000 de ani nomazi,

şi datoritã unui climat mai blând,

omul s-a stabilit.

Aceştia nu mai depindeau
de vânãtoare pentru supravieţuire.

Au ales sã trãiescã în medii umede
abundente în peşte,

vânat şi plante sãlbatice.

Acolo unde pãmântul,
apa şi viaţa se combinã.

Chiar şi astãzi,

cea mai mare parte a omenirii
trãieste pe coastele continentelor

sau pe malurile râurilor şi lacurilor.

Pe întreaga planetã,
o persoanã din patru

trãieste aşa cum o fãceau oamenii
cu 6000 de ani în urmã,

singura lor energie este aceea pe care natura
o oferã sezon dupa sezon.

Este modul de viaţã
a 1,5 miliarde de oameni,

mai mult decât populaţia combinatã
a tuturor naţiunilor bogate.

Dar speranţa de viaţã este mica
iar munca grea îşi ia partea.

Incertitudinile naturii
adaugã greutate la viaţa de zi cu zi.

Educaţia este un privilegiu rar.

Copiii sunt singurul lucru valoros al unei familii

atâta timp cât fiecare pereche de mâini în plus

este o condiţie necesarã şi contribuie
la subzistenţa sa.

Geniul umanitãţii

este acela de a avea întotdeauna cunoştinţã de
slãbiciunea sa.

Rezistenţa fizicã, cu care
natura l-a dotat insuficient pe om,

se gãseşte în animalele care îl ajută
sã descopere noi teritorii.

Dar cum poţi cuceri lumea
pe stomacul gol?

Invenţia agriculturii
a transformat istoria noastrã.

S-a întâmplat cu doar 10.000 de ani în urmã.

Agricultura
a fost prima noastrã mare revoluţie.

Aceasta a dus la primul surplus

şi a dat naştere la oraşe
şi civilizaţii.

Memoria a mii de ani
de cãutare a hranei s-a pierdut.

Fãcând grânele esenţa vieţii,
am înmulţit numãrul de soiuri

şi am învãţat sã le adaptãm
la solurile şi climatele noastre.

Suntem ca orice altã specie de pe Pãmânt.

Principala nostrã preocupare zilnicã este sã ne hrãnim.

Când solul este mai puţin generos

şi apa devine insuficientã,

suntem capabili
sã depunem eforturi enorme pentru a extrage

din pãmânt
suficient pentru a trãi mai departe.

Oamenii au dat formă pãmântului cu rãbdarea
şi devotamentul cerut de Pământ

într-un sacrificiu aproape ritualic
facut în repetate rânduri.

Agricultura este încã
cea mai rãspânditã ocupaţie.

Jumãtate din omenire lucrează solul,

peste trei sferturi dintre ei cu mâna.

Agricultura este ca o tradiţie transmisã
din generaţie în generaţie

în sudoare, muncã şi trudã,

deoarece pentru umanitate
este o condiţie de supravieţuire.

Dar, dupã ce omenirea s-a bazat atât timp pe
puterea muşchilor, a găsit o cale

de a ajunge la energia
îngropatã adânc în Pãmânt.

Aceste flãcãri sunt, de asemenea, din plante.
O pungã de lumina soarelui.

Energie purã.
Energia soarelui,

capturatã în milioane de ani
de milioane de plante

în urmã cu mai mult de 100 de milioane de ani.

Este cãrbune. Este gaz.

Şi, mai presus de toate, este petrol.

Si acestã pungã de energie a eliberat
omul de la munca grea a pamântului.

Cu petrolul a început o a era omului

care îl scapã
de limite impuse de timp.

Cu petrolul, unii dintre noi
au dobândit confort fãrã precedent.

Şi în 50 de ani, într-o singurã viaţã,

Pamântul a fost
schimbat mai mult

decât de cãtre toate generaţiile anterioare.

Mai repede şi mai repede.
În ultimii 60 de ani,

Populatia Pãmântului
aproape s-a triplat.

Şi mai mult de 2 miliarde de oameni
s-au mutat la oraşe.

Mai repede şi mai repede.

Shenzhen, în China,

cu sute de zgarie-nori
şi milioane de locuitori,

a fost doar un mic sat de pescari
acum 40 de ani.

Mai repede şi mai repede.

În Shanghai,
3000 de turnuri şi zgârie-nori

au fost construiţi în 20 de ani.
Şi alte câteva sute sunt în construcţie.

Astãzi, mai mult de jumãtate cele
7 miliarde de locuitori

trãiesc în oraşe.

New York.

Primul megalopolis din lume

este simbolul exploatãrii de catre om
a energiei oferite de Pãmânt.

Puterea a milioane de imigranţi,

a energiei cãrbunelui,
puterea enorma ale petrolui.

America a fost prima
care a exploatat fenomenala,

şi revoluţionara putere a "aurului negru".

Pe câmpuri,
maşinile au înlocuit omul.

Un litru de petrol
genereazã mai multã energie

decât 100 de perechi de maini în 24 de ore.

În Statele Unite,
au rãmas doar 3 milioane de fermieri.

Ei produc destule cereale
pentru a hrãni 2 miliarde de oameni.

Dar majoritatea cerealelor,
nu sunt folosite pentru hrana oamenilor.

Aici, şi în toate celelalte
naţiuni industrializate,

sunt transformate în furaje pentru animale
sau biocombustibili.

Punga de energie solarã
a îndepãrtat apariţia secetei

ce urmãrea terenurile cultivabile.

Nici un pârâu nu scapã
de cererile agriculturii,

care reprezintã 70%
din consumul de apã al umanitãţii.

În naturã, totul este legat.

Extinderea terenului cultivabil
şi a culturilor de acelaşi fel

a încurajat
dezvoltarea paraziţilor.

Pesticidele, un alt cadou
al revoluţiei petrochimice,

le extermina.

Recoltele proaste şi foametea
au devenit o memorie îndepãrtatã.

Acum cea mai mare durere de cap

este ce vom face cu surplusurile
generate de agricultura modernã.

Dar pesticidele toxice
s-au infiltrat în aer,

în sol, în plante,
animale, râuri şi oceane.

Au pãtruns în inima celulelor

similare cu celula mamã
împãrtãşite de toate formele de viaţã.

Sunt nocive pentru oamenii pe care
i-au eliberat de foamete?

Acesti agricultori
în costumele de protecţie galbene

probabil au o idee bunã.

Apoi au venit îngrãşãmintele,
o altã decoperire a petrochimiei.

Au produs rezultate fãrã precedent
pe parcelele de teren, greu de ignorat.

Culturile s-au adaptat solurilor şi climatelor

oferind cele mai productive
soiuri şi rezistente la transport.

Şi aşa, în ultimul secol,

trei sferturi din soiurile
dezvoltate de cãtre agricultori

de mii de ani,
s-au sters.

Îngrãşãmânt jos şi material plastic sus, cat vezi cu ochii,

Serele din Almeria, Spania,
sunt legumele de gradinã ale Europei.

Un oraş de legume uniformizate
aşteaptã în fiecare zi

sute de camioane pentru a le duce
cãtre supermarketurile continentului.

Cu cât mai mult se dezvoltã o ţarã,
cu atât mai multã carne este consumatã de locuitorii sãi.

Cum se poate satisface creşterea cererii
la nivel mondial fãrã a recurge la

ferme de vite gen
lagãr de concentrare?

Mai repede şi mai repede.

Ca şi ciclul de viaţã a unui animal,
care nu va vedea vreodata o pajişte.

Producerea de carne mai rapid
a devenit o rutinã zilnicã.

În aceste mari padocuri de hranire,
cãlcate în picioare de milioane de bovine,

nu creste un fir de iarbã.

O flota de camioane din toate colturile
ţãrii aduc tone de furaje,

fãinã de soia şi granule bogate în proteine

care or sã devinã tone de carne.

Din asta reiese cã
este nevoie de 100 de litri de apã

pentru a produce 1 kilogram de cartofi,

4000 litri pentru 1 kilogram de orez

şi 13,000 de litri pentru 1 kilogram de carne de vitã.

Sã nu mai vorbim de petrolul consumat
în procesul de producţie şi transport.

Agricultura noastrã
a devenit dependenta de petrol.

Hrãneşte
de douã ori mai mulţi oameni pe Pãmânt,

dar a înlocuit diversitatea
cu standardizarea.

Oferã multora dintre noi confortul
la care doar am visat,

dar ne face modul nostru de viaţã
total dependent de petrol.

Aceasta este noua mãsurã de timp.

Ceasul lumii noastre acum bate
la ritmul maşinilor neobosite

filtrând in punga de luminã solarã.

Întreaga planetã este atentã
la aceste metronoame

ale speranţelor şi iluziilor noastre.

Aceleaşi speranţe şi iluzii
ce prolifereazã împreunã cu nevoile noastre,

cu dorinţele noastre din ce in ce mai lacome
şi imoralitatea.

Ştim cã sfârşitul petrolului ieftin
este iminent,

dar refuzãm sã credem.

Pentru mulţi dintre noi,

Visul American este întruchipat
de un nume legendar.

Los Angeles.

În acest oras,care se intinde pe
mai mult de 100 de kilometri patrati,

numãrul autoturismelor este aproape egal
cu numãrul de locuitori.

Aici, energia oferã un spectacol
fantastic în fiecare noapte.

Zilele par doar
o palidã reflecţie a nopţilor

care transformã oraşul într-un cer înstelat.

Mai repede şi mai repede.

Distanţele nu mai sunt
numãrate în mile, ci în minute.

Automobilele transformã fiecare nouã suburbie,
unde fiecare casã este un castel,

la o distanţã de siguranţã
de centrele sufocante ale oraşului,

şi unde case îngrijite se adunã
în jurul unei strãzi închise.

Modelul a citeva ţãri norocoase

a devenit un vis universal
transmis de televizoarele din toatã lumea.

Chiar şi aici, în Beijing,

este clonat, copiat şi reprodus
în aceste case tipice

care au şters pagodele de pe hartã.

Automobilele au devenit simbolul
confortului şi progresului.

Dacã acest model va fi
urmat de fiecare societate,

planeta nu va avea 900 de milioane de
vehicule, cum are în prezent,

ci 5 miliarde.

Mai repede şi mai repede.

Cu cãt lumea se dezvoltã,
cu atât mai mare este setea de energie.

Peste tot, utilajele sãpa, foreazã
şi rup din Pãmânt

bucãţi din stele îngropate
în adâncimi de la crearea sa ...

Minerale.

Ca un privilegiu al puterii,
80% din mineralele strânse

sunt consumate
de 20% din populaţia lumii.

Înainte de sfârşitul acestui secol,

mineritul excesiv o sã epuizeze
aproape toate rezervele planetei.

Mai repede şi mai repede.

Şantierele navale frãmântã petroliere,
nave container şi nave cisternã,

pentru a satisface cerintele
producţiei industriale globalizate.

Cele mai multe bunuri de consum calãtoresc
mii de kilometri

din ţara de producţie
în ţara de consum.

Din anul 1950, volumul schimburilor comerciale internaţionale
a crescut de peste 20 de ori.

90% din comerţ se face pe mare.

500 de milioane de containere
sunt transportate în fiecare an.

Ducându-se catre cele mai mari
centre de consum,

cum ar fi Dubai.

Dubai este un fel de apogeu
al modelului Vestic,

o ţarã unde imposibilul
devine posibil.

De exemplu, construirea de
insule artificiale în mare.

Dubai are puţine resurse naturale,

dar cu banii de pe petrol poate aduce
milioane de tone de material

şi lucrãtori din toate colţurile planetei.

Dubai nu are terenuri agricole,
dar poate importa alimente.

Dubai nu are apã, dar îşi poate permite sa
cheltuiascã cantitãţi imense de energie

pentru a desaliniza apa mãrii şi sã construiascã
cei mai mari zgârie-nori din lume.

Dubai are un soare infinit,
dar nu şi panouri solare.

Este un totem al modernitaţii totale
care întodeauna reuşeşte sã uimescã lumea.

Dubai este ca noul far
pentru toti banii din lume.

Nimic nu pare a fi mai rupt
de naturã decât Dubai,

cu toate cã nimic nu depinde mai mult naturã
decât Dubai.

Dubai este un fel de apogeu
al modelului Vestic,

Nu am înţeles cã
epuizãm tot ceea ce natura ne oferã.

Din anul 1950, capturile de peste
au crescut ameţitor

de la 18 la 100 de milioane de tone metrice
pe an.

Mii de nave-uzinã
golesc oceanele.

Trei sferturi din zonele de pescuit
sunt epuizate,

sau în pericol de a fi aşa.

Cei mai mari peşti au fost pescuiţi
pânã la dispariţie

deoarece nu au timp pentru a se reproduce.

Distrugem ciclul vieţii
ce ni s-a dat.

În ritmul actual, toate stocurile de peşte
sunt ameninţate de dispariţe.

Peştele este dieta stabilã
a unuia din cinci oameni.

Am uitat
cã resursele sunt rare.

500 de milioane de oameni
trãiesc în deşerturile lumii,

mai mult decât populaţia combinatã
a Europei.

Ei stiu valoarea apei.

Ei ştiu cum sã o utilizeze cu prudenţã.

Aici, ei depind de fântâni
alimentate de apã fosilã,

care s-a acumulat în subteran
pe vremea când ploua în aceste deşerturi.

Cu 25000 de ani în urmã.

Apa fosilã permite deasemenea
culturilor sã creascã în deşert

pentru a furniza hranã populaţiei locale.

Campurile de forma circularã pornesc

de la conductele care le irigã
în jurul unui puţ central.

Dar pentru asta un preţ greu trebuie plãtit.

Apã fosila
este o resursa negenerabilã.

În Arabia Sauditã,

visul industriei agricole
în deşert a dispãrut.

Ca pe o hartã desenatã pe un pergament,

punctele peticite
arata parcelele abandonate.

Echipamentele de irigare
sunt încã acolo.

Energia de a pompa apa, de asemenea.

Dar rezervoarele de apã fosilã
sunt epuizate.

Israelul a transformat deşertul
în teren arabil.

Chiar dacã aceste sere sunt
irigate picãturã cu picãturã,

consumul de apã continuã
sã creascã împreunã cu exporturile.

Puternicul râu Iordan de odinioara
este acum doar o prelingere.

Apele sale s-au scurs în supermarketurile
din toatã lumea,

în lãzi de fructe şi legume.

Soarta Iordanului nu este unicã.

Pe întreaga planetã,
un râu major din zece

nu se mai varsã în mare
pentru câteva luni din an.

Lipsitã de apa Iordanului,

nivelul Marii Moarte scade
cu peste un metru pe an.

India riscã sã fie ţara
care suferã cel mai mult

din lipsa apei
în urmãtorul secol.

Irigãrile masive au
hrãnit populaţia în creştere

şi, în ultimii 50 de ani,
21 de milioane de fântâni au fost sãpate.

În multe colţuri ale ţãrii,

forajul trebuie fãcut tot mai adânc
pentru a ajunge la apã.

În India de vest
30% din fântâni au fost abandonate.

Acvaferele subterane
au fost secate.

Mari rezervoare vor prinde ploile musonice
pentru a alimenta acvaferele.

În sezonul uscat, femeile din sate
le sapa cu mâinile goale.

La mii de kilometri distanţã,

de la 800 la 1.000 de litri de apã
sunt consumati

de o persoanã pe zi.

Las Vegas a fost construit în desert.

Acolo trãiesc milioane de oameni.

Şi în fiecare luna vin alte câteva mii.

Locuitorii sãi se numãrã printre cei mai mari
consumatori de apã din lume.

Palm Springs este un alt oraş în deşert
cu vegetatie tropicalã

şi terenuri verzi de golf.

Cât timp mai poate prospera
acest miraj?

Pamantul nu poate ţine pasul.

Râul Colorado,
care aduce apã în aceste oraşe,

este unul dintre acele râuri
care nu mai ajung la mare.

Nivelurile de apã în lacurile de captare
de-a lungul cursului sãu sunt o povarã.

Lipsa de apã ar putea afecta aproape
2 miliarde de oameni, înainte de 2025.

Zonele umede reprezintã
6% din suprafaţa planetei.

În apele lor calme
se afla o adevaratã fabricã,

unde plantele şi microorganismele
filtreazã apa cu rãbdare

şi digerã toatã poluarea.

Aceste mlaştini sunt medii
indispensabile pentru regenerarea

şi purificarea apei.

Ele sunt bureţi
care regleazã fluxul apei.

O absorb în sezonul umed

şi o eliberarezã în sezonul uscat.

In cursa noastrã pentru a cuceri mai mult teren,

le-am revendicat ca
pãşuni pentru animale,

sau ca teren pentru agriculturã sau construcţii.

În ultimul secol,jumãtate din
mlaştinile lumii au fost drenate.

Nu le cunoaştem nici bogãţia
nici rolul lor.

Toatã materia vie este legatã.

Apa, aerul, solul, copacii.

Magia lumii
este chiar in faţa ochilor noştri.

Copacii respira apa subteranã
în atmosferã ca o ceaţã subţire.

Ei formeazã o boltã care atenueazã
impactul ploilor grele.

Padurile ofera umiditatea
necesarã vieţii.

In ei se pãstra carbonul,

conţinând mai mult
decât toatã atmosfera terestrã.

Aceştia sunt temelia echilibrului climatic
de care noi toţi depindem.

Pãdurile principale oferã un habitat

pentru trei sferturi din
biodiversitatea plantelor,

ce putem spune,
a vieţii pe Pãmânt.

Aceste paduri oferã remediile
care ne vindecã.

Substanţele secretate de aceste plante
pot fi recunoscute de corpurile noastre.

Celulele noastre vorbesc aceeaşi limbã.

Suntem aceeaşi familie.

Dar, în doar 40 de ani,
cea mai mare pãdure tropicalã,

pãdurea Amazonului,
a fost redusã cu 20%.

Pãdurea a fãcut loc fermelor de vite
sau fermelor de soia.

95% din aceste boabe de soia sunt folosite
pentru a hrani animale şi pãsãri de curte

din Europa şi Asia.

Şi, astfel, o padure este transformatã în carne.

Doar cu 20 de ani în urmã, Borneo,
a 4 cea mai mare insulã

din lume,
era acoperitã de o vastã pãdure primarã.

La rata actualã de despãdurire,

o sã disparã
în termen de 10 de ani.

Condiţii de viaţã leagã
apa, aerul, pãmântul şi soarele.

În Borneo, aceastã legãturã a fost ruptã

din ceea ce a fost unul dintre cele mai mari
rezervoare de biodiversitate de pe Pamantului.

Acestã catastrofã a fost provocata de
decizia de a produce ulei de palmier,

unul dintre cele mai productive şi consumate
uleiuri din lume, pe Borneo.

Uleiul de palmier nu numai cã satisface
cererea noastrã crescândã de hranã,

dar de asemenea, cosmetice, detergenti
şi, din ce în ce mai mult pentru combustibili alternativi.

Pãdurea diversã a fost înlocuitã
de cãtre o singurã specie,palmierul de ulei.

Localnicilor le
oferã locuri de muncã.

Este o industrie agricolã.

Un alt exemplu de defrişãri masive
este eucaliptul.

Eucaliptul este utilizat pentru a face pasta de hârtie.

Plantaţiile cresc înzecit odatã cu
cererea de hârtie

în ultimii 50 de ani.

O pãdure
nu înlocuieşte o altã pãdure.

La poalele acestor copaci de eucalipt,

nimic nu creşte, pentru cã frunzele lor formeazã
un covor toxic pentru majoritatea plantelor.

Ele cresc rapid,
dar consumã rezervele de apã.

Boabele de soia, uleiul de palmier,

copacii de eucalipt ...

Defrişãrile distrug esenţialul
productiei în surplus.

Dar în altã parte,

defrişãrile sunt ultima soluţie
pentru a supravieţui.

Peste 2 miliarde de oameni,

aproape o treime
din populaţia lumii,

încã depind de cãrbune.

În Haiti,

una dintre cele mai sãrace ţãri din lume,

cãrbunele este unul dintre principalele
consumabile ale populaţiei.

Odatã numit "perla din Caraibe",

Haiti nu mai poate sã îşi hrãneascã
populaţia fãrã ajutor strãin.

Pe dealurile din Haiti,
au mai rãmas doar 2% din pãduri.

Golite,

nimic nu mai ţine în loc solul.

Ploaia le spalã în jos
pe dealuri pânã la mare.

Ce a rãmas este complet
inadecvat pentru agriculturã.

În unele pãrţi ale Madagascarului,
eroziunile sunt spectaculoase.

Dealuri întregi poartã tãieturi adânci
lungi de sute de metri.

Subţire şi fragil,
solul este creat de materia vie.

Cu eroziunile,
stratul de humus,

care a avut nevoie de mii de ani pentru a se forma,
dispare.

Iatã un alt exemplu al poveştii,
exemplul Rapanui,

locuitorii Insulei Paştelui,

care ar putea, probabil,
sã ne ofere o pauzã de gândire.

Trãind pe una dintre cele mai
izolate insule din lume,

tribul Rapanui a exploatat resursele ei
pânã când nu a mai rãmas nimic.

Civilizaţia lor nu a supravieţuit.

Pe aceste terenuri creşteau
cei mai înaliţi palmieri din lume.

Acum au dispãrut,

tribul Rapanui
tocându-i pentru cherestea.

Apoi, s-au confruntat
cu rãspândirea eroziunii solului.

Tribul Rapanui nu a mai putut merge la pescuit.
Pentru cã nu au mai avut copaci pentru a construi canoele.

Cu toate acestea, tribul Rapanui a avut una dintre cele mai
strãlucitoare civilizaţii din Pacific.

Agricultori inovatori, sculptori,
navigatori exceptionali,

au fost capturaţi în menghina
suprapopulãrii şi diminuãrii resurselor.

Au trecut prin haos social,
revolte şi foamete.

Multi nu au supravieţuit cataclismului.

Adevãratul mister al Insulei Paştelui nu este
modul cum au ajuns statuile acolo,

acum ştim.

Ci, de ce tribul Rapanui
nu a reacţionat la timp.

Este doar una dintre o serie de teorii,
dar are o relevanţã deosebitã astãzi.

Din anul 1950, populaţia lumii
aproape s-a triplat.

Si din anul 1950,

am modificat fundamental
insula noastrã Pamantul,

mai mult decât
în toatã instoria noastrã de 200.000 de ani.

Nigeria este cel mai mare exportator de petrol
din Africa,

şi totuşi 70% din populaţie
trãieşte sub pragul sãrãciei.

Bogãţia se aflã acolo, dar
locuitorii ţãri nu au acces la ea.

Acelaşi lucru este valabil peste tot în lume.

Jumãtate din sãracii lumii
trãiesc în ţãri cu resurse bogate.

Modul nostru de dezvoltare
nu şi-a îndeplinit promisiunile.

În 50 de ani, diferenţa dintre bogat
şi sãrac a crescut mai mult decât oricând.

Azi,

jumãtate din averea lumii, este în mâinile
a 2% dintre cei mai bogaţi oameni.

Pot fi menţinute astfel de diferenţe?

Ele sunt cauza
mişcãrilor populaţiei

a cãrei scarã încã
nu o realizãm pe deplin.

Oraşul Lagos
a avut o populatie de 700,000 de locuitori în 1960.

Şi va ajunge la 16 milioane în 2025.

Lagos are cea mai mare creştere dintre
toate megalopolisurile din lume.

Nou-veniţii sunt în cea mai mare parte agricultori
forţaţi sã-şi pãrãseascã terenul

din motive economice sau demografice,
sau din cauza diminuãrii resurselor.

Acesta este un nou tip radical
de creştere urbanã,

determinatã de nevoia de a supravieţui,
decât pentru a prosperea.

În fiecare sãptãmânã, peste un milion de persoane umplu
populaţiile din orasele lumii.

1 din 6 persoane acum locuieşte într-un mediu precar,
nesãnãtos, suprapopulat

fãrã acces la necesitatile zilnice,
cum ar fi apa, canalizare, energie electricã.

Foamea se întinde încã odatã.

Aceasta afecteazã aproape 1 miliard de oameni.

Peste tot pe planeta, cei mai sãraci
se luptã pentru a supravieţui, în timp ce noi continuãm

sã sãpãm resursele
fãrã de care nu mai putem trãi.

Cãutãm tot mai departe

în teritorii neatinse

şi în regiuni din ce in ce
mai greu de exploatat.

Nu ne schimbãm modelul.

Petrolul ar putea dispãrea?

Încã putem extrage petrol
din nisipurile de gudron ale Canadei.

Cele mai mari camioane din lume
muta mii de tone de nisip.

Procesul de încãlzire,
de separare a bitumului de nisip,

necesitã milioane
de metri cubi de apã.

Este nevoie de cantitãţi colosale de energie.

Poluarea este catastroficã.

Cea mai urgentã prioritate, aparent,

este de a sparge fiecare pungã de luminã solarã.

Petrolierele noastre
devin din ce în ce mai mari.

Cerinţele noastre de energie
sunt in continuã creştere.

Încercãm sã creştem puterea
ca un cuptor fãrã fund

care cere din ce în ce mai mult combustibil.

Totul este despre carbon.

În câteva decenii, carbonul
care ne fãcea atmosfera un cuptor

şi pe care natura l-a capturat în urmã cu
milioane de ani, permiţând dezvoltarea vieţii,

va fi pompat înapoi.

Atmosfera se incalzeste.

Ar fi fost de neconceput ca
o barcã sã fi fost aici doar cu câţiva ani în urmã.

Transportul, industria,
defrişãrile, agricultura ...

Activitãţile noastre au eliberat
cantitãţi uriaşe de dioxid de carbon.

Fãrã sã realizãm,
moleculã de moleculã,

ne-am supãrat echilibrul
climatic al Pãmântului.

Toţi ochii sunt atintiti spre poli,

unde efectele încãlzirii globale
sunt cele mai vizibile.

Totul se intamplã rapid, foarte rapid.

Pasajul din nord-vest, care conecteazã
America de Europa şi Asia, prin intermediul polului,

se deschide.

Gheaţa artica se topeşte.

Sub efectul încãlzirii globale,

Gheaţa a pierdut
40% din grosime, în 40 de ani.

Suprafaţa sa,vara,
scade de la an la an.

Ar putea sã disparã
în lunile de varã pânã în 2030.

Unii spun 2015.

Razele solare,pe care de obicei
gheaţa o reflecta înapoi,

acum pãtrunde în apa întunecatã,
încãlzind-o.

Procesul de încãlzire capãtã vitezã.

Gheaţa conţine istoria
planetei noastre.

Concentraţia de dioxid de carbon
nu a mai fost atât de mare

de câteva sute de mii de ani.

Omenirea nu a trãit niciodata
într-o atmosferã de genul ãsta.

Este exploatarea excesivã a resurselor
un pericol pentru viaţa fiecarei specii?

Schimbãrile climatice

accentueazã ameninţarea.

Pânã în 2050,
un sfert din speciile de pe Pamant

ar putea fi în pericol de dispariţie.

În aceste regiunile polare,

balanţa naturii
a fost deja perturbatã.

În jurul Polului Nord,

gheaţã a pierdut 30%
din suprafaţã, în 30 de ani.

Dar, aşa cum Groenlanda
devine mai din ce in ce mai caldã,

apa dulce a unui continent întreg
se varsã în apa sãratã a oceanelor.

Gheţarii Groelandei conţin 20%
din apa dulce a întregii planete.

În cazul în care se topeşte,
nivelului mãrii va creşte cu circa 7 metri.

Dar nu existã nici o industrie aici.

Gheţarii Groenlandei suferã
de gazele cu efect de serã

emise în alte locuri de pe Pamant.

Ecosistemul nostru nu are graniţe.

Oriunde suntem,

acţiunile noastre au repercusiuni
pe întregul Pãmânt.

Atmosfera planetei noastre
este un întreg indivizibil.

Este un bun împãrtit de toţi.

În Groenlanda,
lacurile apar în peisaj.

Gheţarii se topesc, la o vitezã
la care nici cei mai pesimişti oameni de ştiinţã

nu îşi imaginau cu 10 ani în urmã.

Din ce in ce mai multe râuri
hranite de gheţari fuzioneazã

şi sapã în suprafaţã.

Se credea cã apa îngheaţa
în adâncimile gheţii.

Dimpotrivã,
ea curge sub gheaţã,

transportând gheţarii înspre mare,
unde se rup în iceberguri.

Prin scurgerea apei dulci
a Groelandei

în apa sãratã a oceanelor,

terenurile joase de pe planetã
sunt ameninţate.

Nivelurile mãrilor sunt în creştere.

Apa se extinde cu cât devine mai caldã

şi a cauzat, în cel de-al 20-lea secol,

o creştere de 20 de centimetri.

Totul devine instabil.

Recifele de corali sunt extrem de sensibile
la cea mai micã schimbare

a temperaturii apei.
30% au dispãrut.

Ei reprezintã o legãturã importanã
în lanţul speciilor.

În atmosferã, principalele fluxuri de vânt
îşi schimbã direcţia.

Ciclurile ploilor sunt modificate.

Geografia climatelor se modificatã.

Locuitorii insulelor de altitudine micã,

aici, în Maldive, de exemplu,
se aflã pe prima linie.

Ei sunt din ce in ce mai îngrijoraţi.

Unii sunt deja în cãutarea de zone
mai ospitaliere.

Dacã nivelul mãrii continuã sã creascã
din ce în ce mai repede,

ce vor face marile orase precum Tokyo,
cel mai populat oraş?

În fiecare an, predicţiile oamenilor de ştiinţã
deveni mai alarmante.

70% din populaţia lumii
trãieste în zonele de coastã.

11 din 15 cele mai mari oraşe

sunt situate pe o coastã sau pe un râu.

Cu creşterea mãrilor,
sarea va invada apa dulce,

lipsind locuitorii
de apã potabilã.

Fenomenele migratoare sunt inevitabile.

Singura incertitudine
este scara lor.

În Africa,
Muntele Kilimanjaro este de nerecunoscut.

80% din gheţarii sãi au dispãrut.

Vara,
râurile nu mai curg.

Localnici sunt afectaţi
de lipsa de apã.

Chiar pe cel mai înalte varfuri ale lumii,
în inima Himalayei,

zãpada şi gheţarii veşnici
se retrag.

Totuşi, acesti gheţarii joacã
un rol esenţial în ciclu apei.

Ei capteazã apa
de la musoni ca gheata

şi o elibereazã în varã
când se topesc zãpezile.

Gheţarii Himalayeni sunt sursa
tuturor marilor fluvii din Asia,

Indus, Gange,
Mekong, Yangtze Kiang ...

2 miliarde de oameni depind de ele
pentru apã potabilã

şi pentru a iriga culturile lor,
la fel ca în Bangladesh.

Pe delta
lui Gange şi a Brahmaputrei,

Bangladeshul este direct afectat
de fenomene care au loc în Himalaya

şi la nivelul marii.

Aceasta este una dintre cele mai populate
şi cele mai sãrace ţãri din lume.

Este deja lovita de încãlzirea globalã.

Combinaţia dintre cresterea dramaticã
a inundaţiilor şi uraganelor

ar putea face
ca o treime din terenul sãu sã dispara.

Când populaţia este supusã
acestor fenomene devastatoare,

aceasta, eventual, migreazã.

ţãrile bogate nu vor fi cruţate.

Seceta apare
peste tot pe planetã.

În Australia,
jumãtate din terenurile agricole sunt deja afectate.

Suntem în proces de a compromite
echilibru climatric

care ne-a permis sã sã ne dezvoltãm
de peste 12.000 de ani.

Din ce in ce mai multã salbaticie
cedeazã in faţa raselor mari.

La rândul lor,
ele favorizeazã încãlzirea globalã.

Arzând copacii,
ei eliberareazã dioxid de carbon.

Sistemul care controleazã climatul nostru
a fost grav perturbat.

Elementele pe care se bazeazã
au fost perturbate.

Ceasul schimbãrilor climatice bate,
în aceste peisaje magnifice.

Aici, în Siberia,
şi în alte pãrţi de pe glob,

este atat de rece
încât solul este constant congelat.

Este cunoscut ca permafrost.

Sub suprafaţa sa zace
o bombã cu ceas climaticã.

Metanul,

un gaz cu efect de serã de 20 de ori
mai puternic decat dioxidul de carbon.

În cazul în care se topeşte permafrostul,

metanul eliberat duce la
un efect de serã

ce va scapa de sub control
cu consecinţe ce nimeni nu le poate anticipa.

Literalmente o sa ne aflam
într-un teritoriu necunoscut.

Omenirea nu are mai mult de 10 ani
pentru a inversa tendinţa

şi a evita
trecerea în acest teritoriu ...

Viaţa pe Pãmânt
pe care nu am cunoscut-o niciodatã.

Am creat un fenomen
ce nu îl putem controla.

Începând cu originile noastre,

apa, aerul şi a formele de viaţã
sunt strâns legate.

Dar recent
am rupt aceste legãturi.

Haideti sa vedem faptele.

Trebuie sã credem ceea ce ştim.

Tot ceea ce am vãzut este o reflecţie
a comportamentului uman.

Am format Pãmântul în imaginea noastrã.

Avem foarte puţin timp sã ne schimbãm.

Cum poate acest secol sã ducã povara a
9 miliarde de fiinţe umane

daca refuzãm sã-l tragem la rãspundere

pentru tot ceea ce noi singuri am fãcut?

20% din populaţia lumii
consumã 80% din resursele sale

Lumea cheltuie
De 12 ori mai mult pe programe militare

decât pe ajutorul oferit ţãrile în curs de dezvoltare

5000 de oameni mor pe zi
din cauza apei nepotabile

1 miliard de oameni nu au acces
la o sursa sigurã de apã potabilã

Aproape 1 miliard de oameni sufera de foamete

Peste 50% din cerealele
comercializate în întreaga lume

sunt utilizate pentru hrana animalelor sau biocombustibili

40% din terenul arabil
a suferit deteriori pe termen lung

În fiecare an,
13 milioane de hectare de pãdure dispar

1 mamifer din 4, 1 pasãre din 8, 1 amfibiu din
3 sunt în pericol de dispariţie

Specii sunt pe moarte, la un ritm de
1000 de ori mai rapid decât rata naturalã

Trei sferturi din zonele de pescuit
sunt epuizate,

sau în pericol de dispariţie

Temperatura medie
din ultimii 15 ani

a fost cea mai mare înregistratã vreodatã

Grosimea gheţii artice este cu 40% mai subţire
decãt acum 40 de ani

S-ar putea sã fie cel puţin 200 de milioane de
refugiaţi din cauze climatice pânã în anul 2050

Costul acţiunilor noastre este mare.

Alţii plãtesc preţul
fãrã sã fi fost implicaţi activ.

Am vãzut tabere de refugiaţi

la fel de mari ca oraşele,
întinzându-se în deşert.

Cât de mulţi bãrbaţi,
femei şi copii

vor fi lãsaţi pe marginea drumului, mâine?

Trebuie întotdeauna sã construim pereţi
pentru a rupe lanţul de solidaritate umanã,

separând oamenii

şi pentru a proteja fericirea unora de
mizeria altora?

Este prea târziu sã fii un pesimist.

Ştiu cã un singur om
poate demola fiecare perete.

Este prea târziu sã fii un pesimist.

În întreaga lume,
4 din 5 copii merg la şcoalã.

Niciodatã nu a fost oferitã scolarizarea
atâtor fiinţe umane.

Toatã lumea, de la cei mai bogati la cei mai sãraci,
poate aduce o contribuţie.

Lesoţo,
una dintre cele mai sãrace ţãri din lume,

este proporţional una dintre cele care investesc
cel mai mult în educaţia populaţiei.

Qatar, una dintre cele mai bogate state,
a deschis uşile celor mai bune universitãţi.

Cultura, educaţie,
cercetare şi inovare

sunt resurse inepuizabile.

În faţa mizeriei si suferinţei,

milioane de ONG-uri dovedesc cã solidaritatea

între popoare este mai puternicã
decât egoismul dintre naţiuni.

În Bangladesh,
un om a gandit neconceputul

şi a fondat o bancã
care împrumutã numai sãracii.

În 30 de ani, a schimbat
viaţa a 150 de milioane de oameni.

Antarctica este un continent
cu resurse naturale imense

pe care nici o ţarã nu le poate pretinde pentru ea,

o rezervaţie naturalã
dedicatã pãcii şi ştiinţei.

Un tratat semnat de cãtre 49 state

a transformat-o intr-o comoara
împãrtãşite de toatã umanitãtea.

Este prea târziu pentru a fi un pesimist.

Guvernele au acţionat pentru a proteja
aproape 2% din apele teritoriale.

Nu e mult dar este de 2 ori mai mult
decât cu 10 de ani în urmã.

Primele parcuri naturale au fost create
doar cu un secol în urmã.

Acestea ocupã peste 13% din continente.

Au creat spaţii
unde activitatea umanã

este în pas cu conservarea
speciilor, solurilor şi peisajelor.

Armonia dintre om şi naturã
poate deveni o regulã,

nu doar o excepţie.

În Statele Unite, New York, a realizat
ceea ce natura înseamnã pentru noi.

Aceste pãduri şi lacuri
furnizeazã oraşului toatã apa potabilã.

În Coreea de Sud,
padurile au fost devastate de rãzboi.

Datoritã
unui program naţional de reimpadurire,

aceasta acoperã încã o datã
65% din ţarã.

Mai mult de 75% din hârtie este reciclatã.

Costa Rica a fãcut o alegere între
cheltuielile militare şi conservarea terenurilor.

ţara nu mai are o armatã.

A preferat sã aloce resursele
în educaţie, ecoturism

şi protecţia
pãdurii sale primare.

Gabon este unul dintre cei mai
mari producãtori de lemn.

Care aplicã taierea selectivã.
Nu mai mult de un copac la hectar.

Padurile reprezintã ceea mai importantã
resursã a ţãrii,

dar ele au timp sa se regenereze.

Existã programe care garantezã
gestionarea bunã a pãdurilor.

Acestea trebuie sã devinã obligatorii.

Pentru consumatori şi producãtori,
justiţia este o oportunitate de a fi limitaţi.

Când comerţul este echilibrat,
atunci când cumpãrãtorul şi vânzãtorul vor beneficia,

toatã lumea poate sã prospere
şi câştiga un trai decent.

Cum poate fi justiţie şi echitate

între oamenii
a cãror singure instrumente sunt mâinile lor

şi cei care folosesc maşini
si subvenţii de la stat pentru a recolta?

Haideţi sã fim consumatori reponsabili.

Gandeşte-te la ceea ce cumperi!

Este prea târziu sã fii un pesimist.

Am vãzut agricultura
la o scarã umanã.

Poate alimenta întreaga planetã

dacã producţia de carne nu ia
hrana din gura oamenilor.

Am vazut pescari
care au grijã de ceea ce prind

şi carora le pasã de bogãţiile oceanului.

Am vãzut case
care îşi produc propria energie.

5000 de persoane trãiesc în primul

cartier ecologic din lume
în Freiburg, Germania.

Alte oraşe s-au alãturat acestui proiect.

Mumbai este al o miilea ce li se alãturã.

Guvernele din Noua Zeelanda, Islanda,
Austria, Suedia şi alte ţãri

au fãcut din dezvoltarea
de surse regenerabile de energie

o prioritate de top.

80% din energia pe care o consumãm
provine din surse de energie fosile.

În fiecare sãptãmânã,

douã noi termocentrale pe cãrbune
sunt construite în China.

Dar am vãzut de asemenea, în Danemarca,
un prototip al unei centrale pe bazã de cãrbune

care lasã carbonul în sol,
nu în aer.

O soluţie pentru viitor?
Nimeni nu ştie încã.

Am vãzut, în Islanda,

o instalaţie de energie electricã
alimentatã de cãldura Pãmântului.

Puterea geotermalã.

Am vãzut un şarpe pe mare

intins la suprafaţã pentru
a absorbi energia valurilor

şi producerea de energie electricã.

Am vãzut ferme eoliene
pe coasta Danemarcei

care produc 20%
din energia electricã necesarã ţãrii.

SUA, China, India, Germania
şi Spania sunt cei mai mari investitori

în domeniul energiei regenerabile.

Ei au creat deja
peste 2,5 milioane de locuri de muncã.

Unde pe pãmânt,
nu sufla vantul?

Am vãzut zone în deşert
coapte de soare.

Totul pe Pamant este legat,

şi Pãmântul este legat de soare,
sursa lui initialã de energie.

Om nu poate imita plantele
şi sã-i captureze energia?

Într-o orã, soarele dã Pamantului
aceeaşi cantitate de energie

cât toatã planeta consumã
într-un an.

Atâta timp cât existã Pãmântul,
energia soarelui va fi inepuizabilã.

Tot ce trebuie sã facem

este sã oprim forajul Pamantului
şi sã începem sã ne uitãm spre cer.

Tot ce trebuie sã facem
este sã învãţãm sã cultivãm soarele.

Toate aceste experimente
sunt doar exemple,

dar ele oferã dovezi
la o nouã conştientizare.

Ele stabilesc noi ţinte
pentru o nouã aventurã umanã

bazatã pe moderare,
inteligenţã şi impãrţire.

E timpul sã ne unim.

Ce e important

nu este ceea ce s-a dus,

ci ceea ce a rãmas.

Încã mai avem
jumãtate din pãdurile lumii,

mii de râuri, lacuri şi gheţari,
şi mii de specii de înfloritoare.

Noi ştim cã azi avem soluţii.

Toţi avem puterea de a schimba.

Deci, ce mai aşteptãm?

vino pe www.goodplanet.org

Traducerea:Google

852
1:32:59,000 --> 1:33:04,000