Întreabă un preot ortodox #18: Cred Ortodocșii că „faptele bune” ne mântuiesc?

- Prima întrebare aici, cineva întreabă:

Cred ortodocșii că faptele bune te duc
în Rai sau

doar acceptarea lui Iisus Hristos
în inima ta?

- [Pr. Paul Truebenbach] Ca întotdeauna aș
spune: Ce înțelegi prin aceste lucruri?

Mai ales prin acceptarea
lui Iisus în inima ta?

Dar aș spune că ceea ce ne aduce
în cele din urmă mântuirea este Harul.

Harul este cel care...

Adică asta spune Sfântul Pavel:
ești salvat de Har prin credință.

Acum, noi credem că acea credință
este o credință vie,

deci faptele bune nu sunt cele
care ne câștigă mântuirea,

nu înțelegem lucrurile în acest sens,

noi nu merităm mântuirea, indiferent
de cât de mult bine facem,

și asta e exact ceea ce ne spune Hristos,
că și dacă suntem ascultători de El,

tot ce putem spune este: Am făcut doar ce
mi s-a poruncit, sunt o slugă netrebnică,

asta e tot ce sunt.

Așadar, nu există fapte bune care
să ne aducă în Împărăție,

însă trăirea credinței ne deschide
inima către Har.

Nu poți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona.

Înăuntrul inimii sunt toate,
așa cum spune Sfântul Marcarie:

sunt fiare sălbatice și animale,
sunt demoni,

sunt puteri întunecate demonice,
iadul, toate sunt în inimă.

Dar [acolo] este și cerul și îngerii
și toți sfinții și tot Harul.

Și deci care sunt faptele credinței?

Sunt lucrările care împing în afară
lucrurile întunecate și neinvitate

pentru a le alunga puțin câte puțin și
pentru a invita înauntru mai mult spațiu

astfel încât Harul să poată locui acolo.

Și atunci ce este un sfânt?

Un sfânt este cel care și-a curățat inima
atât de mult încât

inima a devenit atât de pură, a devenit
un tron nou pentru Hristos.

Aceasta este mântuirea pentru
Biserica Ortodoxă.

Așadar, faptele bune nu ne mântuiesc,

ci mai degrabă credința noastră vie
lucrătoare

este cea care deschide inima către
harul care ne va mântui.

Numai harul mântuiește.

- Care este părerea ortodoxă
despre Martin Luther?

- Părerea ortodoxă despre Martin Luther?

Eu pot să vă spun doar o părere ortodoxă
despre Martin Luther, și anume părerea mea

ortodoxă despre Martin Luther,
ca fost luteran.

Eu cred că Luther a recunoscut
o mulțime dintre problemele majore

ale romano-catolicismului din perioada
în care a trăit

și cred că în marea majoritate a
criticilor sale a avut dreptate.

Dar cred că concluziile la care a ajuns
au fost greșite.

Cred că acesta a fost un caz în care
el a văzut întrebările

care se puneau în romano-catolicism
și a venit cu răspunsuri diferite,

pe când ceea ce ar fi trebuit să realizeze

era că și întrebările însele erau
problematice

și ceea ce ar fi trebuit să facă era
să spună că:

dacă această ramură este într-adevăr
o ramură moartă a creștinismului,

trebuie să existe un trunchi viu
în altă parte

și ar fi trebuit să îl caute pe acesta.

Dacă cineva dorește o evaluare
cu adevărat minunată

a lui Martin Luther și a tuturor
reformatorilor din cadrul Reformei,

ar trebui să citească cartea părintelui
Josiah Trenham, „Stâncă și nisip”,

care este un rezumat fenomenal
al viziunii ortodoxe asupra Reformei,

cu un capitol excelent despre Luther.

- Această persoană întreabă:

Am o întrebare pentru preot. Dacă nu
vă deranjează, nu vreau să o comentez

pentru că e cam stupidă, dar o pun
pentru că îmi dă bătăi de cap.

Vă arăt procesul acestei întrebări
în pași.

1. Biserica Ortodoxă este Biserica
adevărată și nu există altă Biserică?

2. Sacramentele (Sfintele Taine)
sunt taine doar în Biserică?

3. Este căsătoria un sacrament?

4. Dacă nu există Sfinte Taine în afara
Bisericii,

atunci neortodocșii nu sunt căsătoriți?

5. Nu am spune atunci că, prin urmare,
există sacramente în afara Bisericii?

Și apoi continuă să întrebe:

Nu mă preocupă atât de mult
căsătoria, ci Euharistia.

Dacă noi suntem adevărata Biserică,
atunci Euharistia pentru orientali

și romano-catolici ar trebui să fie
invalidă,

deoarece Euharistia este ceva
numai în Biserică.

Dacă spunem că nu [e validă],

atunci milioane de credincioși cred că
iau trupul și sângele lui Hristos

și nu e așa.

Dacă spunem că este, atunci ce rost
mai are să devină ortodocși

din moment ce ei au plinătatea lui
Hristos care este prezent în Euharistie?

- Mai întâi să vorbim dogmatic.

Dogmatic, Biserica Ortodoxă este
adevărata deținătoare...,

fiind adevărata Biserică, adică trupul
lui Hristos, cu Hristos ca și cap.

Biserica Ortodoxă este adevărata
deținătoare a sacramentelor

sau a ceea ce numim Sfintele Taine.

Și, prin urmare, plinătatea și adevărul
Sfintelor Taine rămâne

în limitele Bisericii Ortodoxe.

Noi nu am accepta ideea că Sfintele
Taine există în afara

granițelor Bisericii Ortodoxe, aceasta e
înțelegerea patristică a acestui lucru.

Acestea fiind spuse, și poate că ceea
ce voi spune

va fi considerat controversat de unii
preoți ortodocși,

în Biserica Ortodoxă ni se prezintă
calea normativă de mântuire.

În afara granițelor Bisericii Ortodoxe,

Hristos îi poate întâlni pe oameni
în orice mod dorește El.

Și astfel, deși aș spune că o Euharistie
sau un botez în afara Bisericii Ortodoxe

nu este o adevărată masă euharistică,
nu este un adevărat botez,

nu spun prin aceasta că Dumnezeu
nu poate lucra prin aceste lucruri,

ci sugerez că într-un mod normativ
aceste lucruri nu sunt Sfintele Taine,

dar pe baza credinței unei persoane,
pe baza purității inimii sale,

pe baza dragostei sale pentru Hristos,

poate Hristos să întâlnească acea
persoană în aceste lucruri?

Nu mă simt confortabil să spun nu,

și nu mă simt confortabil să cuantific
modul în care Hristos va face asta,

asta depinde de Dumnezeu,
nu depinde de noi.

Ceea ce știm noi este ce ne-a dat
Dumnezeu

și Dumnezeu ne-a dat Biserica Ortodoxă,
ne-a dat Biserica cu Sfintele Taine

ca mijloc de Mântuire, ca mijloc de
a ne ajuta să ne unim cu El

Și, așadar, vorbim mai mult despre
ce sunt acestea.

În afara acestor limite nu mă simt
confortabil să spun prea multe,

tot ce pot spune este că nu sunt
aceleași Sfinte Taine

ca cele care se găsesc în Biserică,

nu sunt plinătatea credinței așa cum
se găsește în Biserică,

dar Dumnezeu poate face cu ele ce vrea El.

- Cineva întreabă:

Ce păcate împiedică pe cineva
să ia Sfânta Împărtășanie?

- La fel ca în cazul multor întrebări
din Biserica Ortodoxă,

acest lucru este mai mult complex
decât simplu

și motivul pentru care este complex
este deoarece

anumite păcate pe anumiți oameni
îi pot ține departe de împărtășanie

pentru o anumită perioadă de timp,
în timp ce își trăiesc pocăința,

pe când pe alte persoane s-ar putea
să nu,

așa că noi [preoții ortodocși]
am considera că...,

și îmi dau seama că acest termen este vag,

dar orice păcat grav ar trebui să țină
pe cineva în afara împărtășaniei

până când se spovedește și, odată ce
se spovedește,

duhovnicul, părintele spiritual trebuie
să decidă dacă mai este nevoie

de o perioadă de pocăință în care
persoana să nu se împărtășească

înainte de a reveni în comuniune.

Există anumite standarde care sunt
date în unele dintre canoanele Bisericii.

Sf. Nicodim [Aghioritul] vorbește mult
despre acestea și despre cât timp

anumite păcate ar ține pe cineva în afară,

dar, din nou, trebuie să știm cultura
în care ne aflăm, trebuie să situația

în care trăiesc oamenii și trebuie
să cunoaștem inima personală a cuiva

și lupta sa cu aceste lucruri.

Există unele păcate, de exemplu mulți
bărbați se luptă cu masturbarea și pofta

și, deși cineva poate cădea în păcatul
masturbării,

sau al abuzului de sine,
cum îi spunem noi,

dacă cineva nu se luptă cu adevărat
cu asta, dar apoi are o cădere majoră,

aș putea să îl țin fără împărtășanie
pentru o perioadă de timp,

în timp ce dacă cineva s-a luptat
cu pofta timp de 30 de ani

și apoi devine ortodox și se luptă bine,
se luptă cu adevărat bine,

și mai cade din când în când,

s-ar putea să îl tratez mult mai blând
pentru că s-ar putea să văd că

pentru acest om timpul
petrecut departe de împărtășanie

nu va face decât să îl împingă
în deznădejde,

fiind deja predispus la asta.

Deci sunt mulți factori
care intră în joc aici

și trebuie să știm că nu poți doar...

pentru că avem de-a face cu persoane,
nu poți doar să iei un standard

și să îl aplici tuturor ca și cum
am fi roboți.

Dacă ar fi așa, atunci nu am avea nevoie
ca Hristos să fie un judecător activ,

El pur și simplu, la a doua venire,
la Judecată,

s-ar putea uita pe listă și ar spune:
unde te situezi în listă?

Dar El se va uita la fiecare inimă
în parte.

Sfântul Paisie spune o poveste
cu adevărat minunată despre acest lucru.

Se pare că este o poveste adevărată
a unui tânăr grec.

A fost un copil care a fost capturat
de turci și plângea tot timpul,

iar turcii nu aveau o mamă care
să alăpteze acest copil,

așa că au luat raki, au luat o băutură
alcoolică și îi dădeau copilului [să bea],

iar copilul a fost înțărcat cu alcool
și îmbătat constant.

Și această persoană a crescut și în cele
din urmă a devenit călugăr în Athos.

Sfântul Paisie spune că această persoană

nu putea să renunțe la alcool pur și
simplu, era prea mult în sistemul lui,

și atunci părintele lui duhovnicesc
a început să lucreze cu el

și el a trecut de la, să spunem,
10 sticle pe zi la, poate, 9,

și că să ajungă la acelea 9 era o luptă
intensă, și apoi poate trecea la 8,

pentru care era iar o luptă intensă,

și încă se îmbăta tot timpul,

apoi 7 și apoi 6 și apoi 5 și apoi poate
doar un pahar

și poate că atunci când a murit a băut
doar o jumătate de pahar,

dar chiar și acea jumătate de pahar
era destul pentru a-l îmbăta,

deoarece corpul său se îmbăta imediat
când consuma alcool.

Nu ne-am uita la această persoană
să spunem:

acesta este un bețiv și nu va moșteni
Împărăția.

Noi îl vedem ca pe cineva care s-a luptat
și s-a luptat bine.

Și de aceea Sfântul Paisie spune că
a fost mântuit,

a fost mântuit pentru marile sale eforturi
ascetice, adică aproape ca un martir.

Astfel, Hristos se ocupă de noi
acolo unde ne aflăm,

și la fel trebuie să facă și părintele
spiritual.

De aceea, iertați-mi răspunsul lung
pentru o întrebare simplă,

dar răspunsul lung e că trebuie să avem o
relație bună cu un părinte duhovnicesc,

iar acesta trebuie să ne cunoască inima

și luptele și să fie capabil să aplice
remediul adecvat.

Acum, evident, există anumite păcate

care sunt atât de extreme încât
vor opri de la împărtășanie,

cum ar fi crima. Știi, nu sunt multe
cazuri când poți spune:

ei bine, ai crescut crezând că a face
crimă este perfect în regulă.

Asta nu va merge, dar cu multe dintre
aceste păcate depinde de persoană.

- Care este perspectiva ortodoxă
asupra vorbirii în limbi,

în special în limbi cerești?

- Aș recomanda ca cel care întreabă
sau oricine este interesat de acest lucru

să citească un articol al Arhimandritului
Zaharia [Zaharou] pe această temă.

Este disponibil gratis online, tastând
Arhimandrit Zaharia - Vorbirea în limbi”

ei pot afla multe despre acest lucru.

Acest lucru nu este discutat în mod
normal, sau cu siguranță

nu este văzut foarte des
în Biserica Ortodoxă.

Există cazuri de vorbire în limbi,
sau și în anumite limbi,

se mai întâmplă încă miracole astfel.

De exemplu, există o poveste faimoasă
despre Sf. Porfirie, în care acesta

s-a întâlnit cu o franțuzoaică,
care nu vorbea greacă.

Sfântul Porfirie nu vorbea franceza,

și a fost un martor acolo care a văzut
că Sfântul Porfirie vorbea în greacă,

iar femeia înțelegea în franceză.

Apoi ea vorbea în franceză și
Sfântul Porfirie o înțelegea în greacă.

Și, bineînțeles, persoana care a fost
martoră la asta a fost uluită

și s-a gândit că e un fel de
Rusalii moderne.

Dar când vine vorba de ideea limbilor
cerești, nu am auzit niciodată

de un astfel de caz în Biserica Ortodoxă
de la un sfânt despre așa ceva.

Cred că acesta este unul dintre acele
domenii în care avem precauție extremă

știind că orice experiență spirituală
poate avea trei surse:

ar putea fi de la Dumnezeu,

ar putea fi psihologică,
adică de la noi înșine,

sau ar putea fi demonică.

Așa că suntem extrem de precauți
cu aceste lucruri.

Nu este o practică obișnuită pe care
o vezi în Biserica Ortodoxă.

Și aș mai spune că noi credem
că rugăciunea inimii,

dacă cineva caută rugăciunea inimii
și isihasmul,

este o formă mult mai înaltă de rugăciune
decât orice fel de vorbire în limbi.

Cunosc un preot care a trecut recent la
cele veșnice, Părintele Basil Caldrroni,

veșnică să fie pomenirea lui,

a trecut la cele veșnice săptămâna
trecută sau acum două săptămâni,

și el avea o mulțime de oameni care
veneau din mișcarea penticostală

și deveneau ortodocși și întrebau
despre vorbirea în limbi.

Iar el avea o metodă foarte interesantă,
nu le spunea: nu vorbiți în limbi

în rugăciunea voastră, ci le spunea:

indiferent de timpul pe care îl acordați
vorbirii în limbi,

acordați timp egal sau mai mult
rugăciunii lui Iisus.

Și a spus că în fiecare caz, fără eșec,
în cel mult câteva luni,

acești oameni încetau complet să mai
vorbească în limbi și preferau doar

rugăciunea lui Iisus.

Chiar dacă nu-și aprofundau experiența
atât de mult, își dădeau seama că,

în lupta cu rugăciunea lui Iisus
obțineau mult mai multe

și că aceasta depășea
dorința de a vorbi în limbi.

Acesta mi s-a părut un mod foarte frumos
și pastoral de a aborda această problemă.

Deci, nu veți găsi creștini ortodocși
vorbind în aceste tipuri de limbi.

Noi considerăm că limbajul îngerilor
este tăcerea și liniștea,

ceea ce înseamnă de fapt isihia,

și de aceea practicarea rugăciunii lui
Iisus și adâncirea în rugăciunea lui Iisus

este cu adevărat scopul principal.

Noi considerăm că aceasta e
cea mai înaltă formă de rugăciune.

Cea mai înaltă formă de rugăciune este

atunci când Duhul Sfânt ne dă rugăciunea
și se roagă în noi.

Dar ce creează spațiul pentru asta?

Liniștea creată de rugăciunea lui Iisus.

- Această persoană întreabă:

Este considerată Maria mama lui Dumnezeu
de la Întrupare și până în eternitate?

Este ea considerată mamă a Sfintei Treimi?

De ce sau de ce nu?

- Nu este considerată mama
Sfintei Treimi pentru că

ea L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu,
deci ea este Theotokos acum,

adică Născătoarea de Dumnezeu, din
momentul Întrupării până în eternitate.

Acesta este unul dintre mistere,

acesta este unul dintre marile mistere
ale credinței noastre.

Înălțarea este o sărbătoare foarte foarte
importantă în Biserică,

deoarece, odată cu Înălțarea, natura umană
stă acum la dreapta lui Dumnezeu Tatăl.

Acest lucru este de necrezut pentru
mintea umană,

sau poate, mai bine spus, de neînțeles
pentru mintea umană.

Cum putem înțelege că Dumnezeu,

care este de dinainte de veacuri și
pentru totdeauna același,

și totuși acum, în timp, și-a trimis
Fiul să ia trup omenesc

și că a înălțat natura umană și ea stă
la dreapta lui Dumnezeu Tatăl?

Asta este ceva ce nu putem înțelege.

Și din acest motiv și noi putem fi
glorificați,

ceea ce și-a asumat mai întâi
Fiul lui Dumnezeu

ni se poate întâmpla și nouă.

Deci acesta este adevărul despre
Fecioara Maria, este că la Întrupare

ea a devenit mama lui Iisus Hristos,
care este pe deplin Dumnezeu

și pe deplin om, așadar ea a devenit
mama lui Dumnezeu, Theotokos,

și ea va continua să fie astfel pentru
toate veacurile și în veacul viitor,

când noi nu vom trăi în afara timpului,
așa cum o face Dumnezeu,

ci într-un timp transfigurat.

Și asta este ceva ce nu putem înțelege
până nu ajungem acolo.

- În catehismul romano-catolic se învață
că Maria este fiica Tatălui, Mama Fiului

și soția Duhului Sfânt. E folosit acest
limbaj în Biserica Ortodoxă?

De ce sau de ce nu?

- Va trebui să ofer din nou avertismentul
că voi oferi propria mea perspectivă

asupra acestui lucru, dar sunt foarte
deschis la schimbare în acest sens.

Nu știu, nu am auzit niciodată acest
limbaj până acum,

nu l-am auzit niciodată de la un
Sfânt Ortodox

și totuși nu prea am o problemă cu el.

Maria ca fiică a Tatălui - ei bine, în
sensul că Tatăl este creatorul tuturor,

dar și pentru că devenim fii
adoptivi și fiice ale lui Dumnezeu.

Aș spune da, este mama Fiului
lui Dumnezeu,

acesta este limbaj ortodox normal.

Și ce era cu Duhul Sfânt?

- Soția Duhului Sfânt.

- Soția Duhului Sfânt?

Limbajul Bisericii este că Biserica
este mireasa Fiului lui Dumnezeu,

așa că mireasa lui Hristos prin
Duhul Sfânt ar fi probabil un limbaj

cu care aș fi mai confortabil,

dar ar trebui să știu ce înseamnă asta,
soția Duhului Sfânt, acesta nu este

un limbaj cu care sunt familiarizat
și nu sunt sigur ce înseamnă.

Așa că asta îmi dă o pauză, dar
este doar o pauză de precauție,

nu prea știu ce înseamnă,

ar trebui să știu mai multe despre
ce intenționează limbajul respectiv.

- Altă persoană întreabă: Oare rugăciunea
lui Iisus chiar scoate oameni din iad?

- Am câteva povești din viețile sfinților
care sunt favoritele mele absolute,

iar una dintre ele este despre Sfântul
Efrem din Katunakia,

care a adormit în 1998, un sfânt foarte
recent al Bisericii,

o figură incredibilă,
cu adevărat incredibilă,

și am avut experiențe personale [cu el],
nu-mi place să dau detalii despre ele,

dar am simțit personal mijlociri ale lui
care au fost extrem de puternice,

și cu adevărat transformatoare.

Sfântul Efrem s-a călugărit sub un bătrân
numit Părintele Nichifor.

Părintele Nichifor avea un grup foarte mic
de călugări în grija lui,

iar acest părinte era foarte brutal,
mai ales față de Efrem.

Sf. Efrem a spus că în toți anii
sub coordonarea lui

acesta nu l-a numit niciodată
pe numele său,

întotdeauna îl numea prin vreo insultă:
prostule, tu asta, tu aceea.

Și călugării au prieteni,
și Sfântul Efrem avea prieteni,

dar nu le plăcea să-l viziteze pentru că
se temeau de bătrânul lui.

Bătrânul lui era atât de crud și

există șansa ca Părintele Nichifor să fi
căzut într-un fel de amăgire spirituală.

Sfântul Efrem l-a descoperit pe
Sfântul Iosif Isihastul pe Muntele Athos

și a mers să-l întâlnească, cu
binecuvântarea Părintelui Nichifor,

pe care a primit-o cu multă reticență,
dar a primit binecuvântarea,

și s-a dus la Sfântul Iosif și i-a spus:

"Vreau să-l părăsesc pe Părintele Nichifor
și să devin ucenicul tău."

Iar Sf. Iosif a spus: "Ești călugăr, ți-ai
încredințat ascultarea Părintelui Nichifor

și [trebuie] să îi rămâi credincios."

Iar Sf. Efrem a zis: "Bine, dar măcar
mă înveți să mă rog?

Mi-a dat binecuvântare să vin la tine
pentru rugăciune." "Da."

Și Sfântul Efrem a devenit unul dintre
maeștrii rugăciunii lui Iisus.

În cele din urmă, Părintele Nichifor
a căzut într-un fel de demență

când era mai în vârstă și atunci a fost

singura perioadă când l-a numit pe
Sf. Efrem pe numele său.

De fapt, el doar pe Sf. Efrem îl
recunoștea și, ca un copil, îl striga

când nu-l putea vedea: "Părinte Efrem,
unde ești Părinte Efrem?"

Acest om îl abuzase pe Sf. Efrem
atât de mult timp,

și Sfântul Efrem a trebuit să aibă grijă
de el în ultimul an de viață și,

când a adormit, Sfântul Efrem s-a dus
să-i dea așa-numitul ultim sărut

și să-i sărute mâna ultima dată.

Și când i-a sărutat mâna, a auzit
Harul vorbind în inima lui,

spunându-i că tocmai din cauza anilor
săi abuzivi sub acest Bătrân abuziv

a ajuns un așa mare maestru al rugăciunii
lui Iisus și a avansat spiritual.

Și Sfântul Efrem a fost de fapt puțin
supărat de asta la început,

era totuși om, și a spus:

"Îmi spui asta acum? Te-am strigat
de atât de mult timp."

Am și uitat cât de mult a fost, de mult
timp, totuși, 14 ani sau ceva de genul,

poate mai mult, poate au fost zeci
de ani, nu-mi amintesc.

Dar el spune: „În toți acești ani,
te-am strigat întrebând de ce, de ce?

De ce sunt batjocorit așa? De ce sunt
abuzat? Și îmi spui abia acum?"

Și aude vocea lui Dumnezeu spunându-i,
Hristos îi spune în inima lui:

„Dacă ți-aș fi spus, nu ai fi beneficiat
așa de mult precum ai făcut-o,

dacă nu ai fi suferit așa cum ai suferit,
atât de supus, nu ai fi unde ești acum”.

Și și-a dat seama că toate acestea
fuseseră în folosul lui.

Deci unde merge povestea?

Sf. Efrem se ruga mai târziu și a avut
o viziune

în timp ce făcea rugăciunea lui Iisus

și viziunea era despre bătrânul său,
Părintele Nichifor,

cuprins total de flăcările iadului.

Și atunci a început să facă rugăciunea
lui Iisus pentru el.

Și s-a rugat și s-a rugat și s-a rugat
și s-a rugat ani de zile

și avea în mod repetat această viziune,

dar în viziune sufletul Părintelui
Nichifor era din ce în ce mai sus

și mai sus și încă puțin mai sus

până când în sfârșit a fost complet
eliberat din flăcările iadului.

Deci aceasta este credința Bisericii,

că dacă cineva și-a început măcar în cea
mai mică parte pocăința în această viață,

rugăciunile Bisericii îl pot ajuta
să desăvârșească

ceea ce nu a reușit în această viață.

Noi credem că Sf. Efrem chiar a salvat
sufletul bătrânului său din iad

cu ajutorul metanierului.

- Următoarea întrebare este: Unde tragem
linia pentru venerarea icoanelor?

Întreb pentru că am auzit sfinți precum
Sf. Gavril și Sf. Paisie spunând că

credincioșii ar trebui să vorbească
cu icoanele.

Chiar i-am văzut pe unii oameni ținând la
icoane foarte mult și îmbrățișându-le

și mă întrebam dacă ar trebui să fim
precauți cu asta. Doar curios.

- Bine. Da, este o întrebare bună.

Când Sf. Paisie și Sf. Gavriil spun
că ar trebui să vorbim cu icoanele,

ei nu se referă literalmente la vopseaua
de pe lemn,

ci se referă la persoana înfățișată acolo.

Și ceea ce susțin ei este să nu facem
mecanic venerația noastră față de icoane.

Acesta e într-adevăr un mare pericol
ca credincioșii să vină la biserică și

să înceapă să venereze toate icoanele
din jur fără simțire sau implicare,

fără să se gândească cu adevărat la
figura reprezentată,

pe când există și relatări despre persoane
ca Sf. Ioan din San Francisco,

care se spune că ori de câte ori intra în
orice biserică mergea și venera icoanele

atât de tandru și atât de iubitor și
petrecea un timp în fața fiecăreia,

iar oamenii spuneau că "parcă îi cunoștea
personal pe sfinții de acolo",

și desigur că îi cunoștea, avusese
o mulțime de experiențe cu Sfinții.

El se asigura să fie cu mintea acolo,

într-un fel în care și eu aspir să fiu
față de orice icoană.

Și deci eu la asta cred că se referă
Sf. Paisie și Sf. Gavril, că ar trebui

să ne apropiem de icoane în acest mod,
și chiar ar trebui.

Și când facem asta, e adevărat,
și noi facem cam la fel,

putem ține o icoană strâns în brațe,
pentru că avem multă dragoste

pentru persoana din icoană și
pentru ce a făcut aceasta pentru noi,

mijlocirile pe care le-a adus pentru noi.

Evident, nu vrem niciodată să ajungem
până la punctul în care asta ia locul

închinării noastre la Hristos, la Sfânta
Treime,

asta ar trebui mereu să ducă spre
închinarea la Sfânta Treime,

dar tocmai de aceea îi venerăm pe sfinți,
pentru că ei servesc drept exemplu,

rugăciunile lor ne ajută în acest sens și
încercăm să-i imităm cât mai mult posibil.

- Această persoană a întrebat:

Iisus va veni din nou în slavă pentru
a judeca viii și morții.

Unde sunt sufletele morților între timp
înaintea Judecății?

- Da. Deci, înainte de Judecată, sufletele
celor plecați sunt în două locuri.

Ei sunt în ceea ce am putea numi Paradis,
care este o pregustare a raiului;

este o pregustare pentru că acolo nu avem
încă trupurile înviate,

așa că toate bucuriile raiului nu sunt
trăite pe deplin, sunt trăite în suflet,

dar nu în trup încă., abia într-un trup
înviat le vom experimenta pe deplin,

în suflet și în trup în același timp.

Deci ei sunt în Paradis sau îi putem spune
chiar rai, adică limbajul e puțin vag,

depinde la ce anume ne referim,
dar ei sunt într-o pregustare a raiului,

dar sunt și suflete care se află
într-o pregustare a iadului.

Și din nou, de obicei, vorbim despre ei
ca fiind în iad,

uneori spunem că sunt în Hades,
dar sunt într-o pregustare a iadului,

unde se confruntă și cu chinurile și
pedepsele iadului,

dar numai în suflet, nu încă în trup.

Singurul lucru asupra căruia insistă
ortodocșii este că

există aceia ale căror suflete ar putea
fi în iad ca și cum ar fi în închisoare,

deși s-ar putea să nu fie garantat
că vor merge în iad în viața de veci,

ei pot fi acolo pentru o perioadă,

și la fel ca povestea despre care
tocmai ce am vorbit,

rugăciunile Bisericii le pot elibera
sufletele din acea închisoare

și le pot pune în rai, sau asta se va
întâmpla abia la a doua venire.

- Ce părere aveți despre Cartea lui Enoh?

- Sunt departe de a fi un cărturar biblic,

așa că voi spune că părintele Stephen
de Young are o carte foarte bună,

numită pur și simplu „Apocrifele”

și el acoperă influența Cărții lui Enoh

asupra părinților Bisericii și asupra
Canonului scriptural,

incredibil de bine, mult peste orice
aș putea spune eu vreodată.

Așa că recomandarea mea este să luați
acea carte.

Autorul face o treabă fenomenală
în a explica punctul de vedere ortodox

asupra Cărții lui Enoh, precum și
asupra altor cărți [din Biblie].

- Altă persoană întreabă:

Au voie creștinii ortodocși
să se roage cu alte confesiuni?

De obicei aud așa, dar apoi văd că

unii Patriarhi se roagă cu catolici
sau orientali. Ce se întâmplă acolo?

- Nu voi comenta ce fac alții și voi spune

că există o mulțime de ierarhi și preoți
ortodocși care au abordări diferite

de a mea referitor la această întrebare.

Canonic, standardul este că creștinii
ortodocși nu se roagă cu neortodocșii,

noi nu ne rugăm cu heterodocșii.

Și motivul este că rugăciunea este
o formă de comuniune.

Dacă avem o altă concepție despre
Dumnezeu, despre om,

despre relația dintre ei,

atunci nu ne putem ruga în mod
corespunzător împreună.

Acum mai sunt și cei care cred că,
pastoral, suntem într-un alt timp,

într-o altă epocă și că ar fi necesară
o altă abordare acum.

Sfatul meu personal pentru oamenii
care mă întreabă asta

este că, dacă se întâmplă să fii la cină
cu persoane care nu sunt ortodoxe

și vor să se roage, dacă îți vor cere
să conduci rugăciunea, atunci fă asta

și condu rugăciunea, spune „Tatăl nostru”.

Dacă ei vor conduce rugăciunea, atunci
pleacă-ți cu respect capul și stai acolo

și fă rugăciunea lui Iisus și nu te afișa,
nu face mare lucru din asta.

Dar dacă ajungi într-o situație în care
cineva îți cere să te rogi cu ei,

poate public, în față la o Planificare
Parentală, cum fac unii oameni

sau într-o altă situație, dacă trebuie
să spui ceva, eu constat că oamenii

tind să fie de fapt destul de
respectuoși față de asta.

Mi s-a întâmplat asta cu unele grupuri
de cler care nu erau ortodocși,

erau protestanți, dar am fost
la câteva întâlniri de-ale lor

doar pentru a-i cunoaște pe unii
dintre pastori

și pentru a putea avea niște contacte.

Și când mi-au cerut să mă rog cu ei,
fie în slujbe, fie doar ocazional,

le-am spus: "Ei bine, știți, iertați-mă,

dar creștinilor ortodocși li se cere
canonic să nu se roage cu neortodocșii."

Și le-am explicat ce tocmai am spus,
că acesta este un act de comuniune și că,

pentru că nu suntem în comuniune în
credință,

nu pot fi în comuniune cu ei în acel mod,

dar m-aș bucura să stau acolo și să mă rog
în liniște în timp ce se roagă ei."

Și, în loc să se supere, am constatat că
ei sunt destul de respectuoși față de asta

și aproape onorează faptul că noi luăm
rugăciunea atât de în serios.

Deci aceasta e abordarea mea particulară,

dar sunt mulți preoți care vor avea
abordări diferite față de asta

și așa că o voi lăsa așa.

- Această persoană întreabă:

Sunt permise bolurile sonore în Ortodoxie?
(Vindecarea prin frecvențe).

- Tot ce pot spune este că nu am văzut
niciodată asta.

Acesta este standardul pe care îl avem în
credință - ceea ce au făcut sfinții

înaintea noastră - și dacă sfinții nu au
făcut-o niciodată înainte, dacă nu vedem

acest lucru la niciunul dintre sfinți,
atunci trebuie să ne întrebăm:

putem noi să-i îmbunătățim pe cei care
erau atât de plini de harul Duhului Sfânt?

Dacă într-adevăr credem că putem,

ar trebui să avem o apărare foarte bună
în acest sens și ar trebui să verificăm

asta nu doar cu un părinte duhovnicesc,
ci cu mai mulți, cu ierarhii noștri.

Ar trebui să fim cu adevărat precauți
cu privire la aceste lucruri și așadar

aș spune că dacă acesta nu este
un tratament oferit de Biserică,

probabil că există un motiv pentru asta.

Noi nu vom putea îmbunătăți niciodată
medicina Bisericii.

- Cum să tratăm lucrurile care
se întâmplă acum, care nu existau

pe vremea sfinților care nu sunt încă
canonizați, de exemplu cu

„problema Inteligenței Artificiale”, dacă
putem sau nu deveni noi înșine robotici,

și să începem să devenim din ce în ce mai
puțin umani și din ce în ce mai robotici?

Va lua Biserica la un moment dat
o atitudine morală în privința asta?

- Da, acum ne confruntăm cu întrebări
pe care nu ni s-au mai pus până acum.

Cred că și mai simplu decât IA, am putea
vorbi despre întrebarea:

ce înseamnă să fii bărbat și ce înseamnă
să fii femeie.

În toată istoria omenirii, în special
în istoria creștină, s-a presupus că știm

ce înseamnă, pentru că asta era viața
normală, dar acum când aceste lucruri,

care erau odată considerate naturale și
normale, sunt puse sub semnul întrebării,

trebuie să întrebăm aceste lucruri
în moduri noi, mai profunde.

Ceea ce voi spune e că, deși Părinții
poate nu abordează direct

aceste întrebări,

putem să ne uităm la principiile lor
și putem găsi un fel de adevăr

în acele principii și în scrierile lor
și în duhul lor.

Și atunci ceea ce facem este
să ne uităm la cei care au dobândit,

într-o bună măsură, aceeași mentalitate
și trăiesc acea viață

și sunt figuri sfinte în epoca noastră
și îi întrebăm pe ei.

Și vom putea găsi mereu persoane
care au mentalitatea potrivită

pentru că, din nou, ei își analizează
fiecare gând,

au învățat să vadă cu ochii lui Hristos,
ei pot spune ca Sfântul Pavel

„Nu mai trăiesc eu, ci Hristos
trăiește în mine”.

Și dacă ei nu sunt siguri de răspuns,
putem avea încredere că se vor ruga

pentru asta și dacă primesc îndrumare
de la Dumnezeu cu privire la aceasta,

ne-o vor transmite.

Și deci ne punem încrederea în ei.

Dar până găsim astfel de oameni,
sau până îi întrebăm, ne bazăm pe Părinți

și căutăm acel duh al lor cât de mult
putem noi înșine în viața noastră

și prin asta, chiar dacă nu poți da logic
un motiv pro sau contra a ceva,

vei găsi acea rezonanță în inima ta.

Și asta mi s-a întâmplat de multe ori

când au venit la mine oameni cu dileme
pastorale la care nu știam ce să le spun.

Le-am cerut ceva timp să mă rog.

Și, uneori, după ce mă rog,
am un sentiment puternic

și le spun mereu: cu siguranță eu
nu sunt cineva care le știe pe toate,

nu spun să faceți cum spun eu
pentru că așa am spus eu,

dar vreau să știți că, atunci când
m-am rugat pentru asta,

am avut un simțământ puternic
în favoarea acestui lucru,

sau un simțământ puternic
împotriva acestui lucru.

Și am oameni la care merg,

în opinia cărora am mult mai multă
încredere decât în a mea și cred că

și ei fac practic același lucru,

chiar dacă nu pot explica logic

de ce au o poziție în favoarea
sau împotriva a ceva.

Iar unii dintre ei sunt atât de străluciți
încât chiar o pot explica,

dar în cea mai mare parte asta este
ceea ce căutăm,

căutăm o viață în tradiția vie a Bisericii

și ne întrebăm ce rezonează cu ea
și ce nu.

Și apoi, dacă va voi Dumnezeu,
va trimite oameni care pot explica

aceste lucruri teologic într-un mod
care să-i țină pe alții în siguranță.

- Care este povestea ta preferată
din viețile Sfinților?

- Sunt nenumărate povești grozave
din viețile Sfinților și atât de multe

cu adevărat fenomenal de miraculoase,

dar de fapt povestea mea preferată
nu este fățiș miraculoasă,

dar cred că arată mentalitatea unui
creștin ortodox adevărat

mai bine decât orice.

Sf. Nicolae Velimirovici, care a adormit,
cred, că în 1959, a fost întemnițat și

torturat sever până în punctul în care
spatele lui era alcătuit doar din răni.

În cele din urmă a venit în Statele Unite

și a fost într-o mănăstire și într-un
seminar din Pennsylvania

și nu-mi amintesc unde am citit povestea,
dar mi-a rămas întipărită în minte,

așa că sper că rețin detaliile corect,
că este vorba despre el,

dar, în esență, povestea este următoarea:

într-o seară anume el a avut o durere
de cap și l-a rugat pe unul dintre

seminariști să-i cumpere o aspirină.

Seminaristul s-a dus, desigur, ascultător,
și i-a adus o aspirină.

Și Sfântul Nicolae a luat aspirina,

a pus-o în mână și a binecuvântat-o ​​
de trei ori înainte de a o lua.

Seminaristul a văzut asta și l-a întrebat:

„Vlădică, vă rugați ca aspirina să
funcționeze să scăpați de durerea de cap?"

Și Sfântul Nicolae a fost aproape deranjat
de această întrebare și a spus:

"Bineînțeles că nu, nu mă pot ruga
pentru asta."

"Dar pentru ce te rogi?"

Și el a spus: "Dă-mi o altă aspirină."

Așa că i-a dat o altă aspirină,
iar el a ținut-o sus și a spus:

"Vreau să te gândești la această pastilă.

Gândește-te la istoria oamenilor
care au avut dureri de cap și care

nu au avut niciodată această pastilă,

gândește-te la oamenii care erau
oameni de știință și au ajuns

să se uite în corpul uman ca să-și dea
seama ce provoacă dureri de cap,

și gândește-te la oamenii care
au săpat Pământul ca să găsească

substanțele chimice necesare pentru
a le pune în această pastilă

și a-i scăpa pe oameni de durerile de cap

și la cei care au făcut cercetări
pentru asta,

gândește-te la oamenii care au luat
primii aceste pastile

fără să știe dacă vor funcționa sau nu,
ca să le testeze,

gândește-te la toți producătorii care
sunt departe de familiile lor

și care muncesc ore lungi
pentru a face aceste pastile,

gândește-te la șoferul de camion care
a condus de la acea fabrică la magazin,

gândește-te la vânzătorul de la magazin

care a stat acolo și a stocat asta
și apoi ți-a vândut-o ție,

și apoi gândește-te la tine care
mi-ai adus mie această pastilă.

Fiecare dintre acești oameni
a fost implicat în a face acest lucru mic

pentru a mă ajuta să scap de
durerea de cap.

Și așa că, înainte să iau pastila,
am binecuvântat-o ​​și m-am rugat

ca Dumnezeu să recunoască
jertfa fiecăruia și să-i mântuiască."

Aceasta este mentalitatea cuiva care
nu va fi niciodată biruit de depresie,

care nu va fi niciodată distrus de
anxietate,

aceasta este mentalitatea cuiva care
este cu totul copleșit de dragoste

și recunoştinţă și va avea mereu
pace în inima lui.

Asta e povestea mea
preferată din viețile Sfinților.