În mintea unui procrastinator profesionist

Tim Urban ştie că procrastinarea nu are nicio noimă, dar nu a reuşit niciodată să se elibereze de obiceiul de a aştepta până în ultimul minut pentru a face diverse lucruri. În acest discurs hilar şi pătrunzător, Urban ne duce într-o călătorie cu trecere prin YouTube binges, căderi în vizuina iepurelui pe Wikipedia şi accese de uitat pe fereastră şi ne încurajează să ne gândim mai bine la tema procrastinării noastre, înainte să se scurgă timpul pe care îl avem disponibil.

În facultate,

studiam ştiinţele politice,

adică trebuia să scriu multe lucrări.

Când un student normal scrie o lucrare,
şi-ar putea segmenta treaba cam aşa.

Ştiţi voi...

(Râsete)

Poate că începi mai lent,

dar realizezi suficient
în prima săptămână

astfel încât, mai târziu,
cu ceva zile mai pline

totul e finalizat,
lucrurile rămân de bun simţ.

(Râsete)

Aş fi vrut să fac aşa.

Ăsta era planul.

Aş fi avut totul gata,

dar, de fapt, când trebuia
făcută lucrarea,

eu făceam mai degrabă aşa.

(Râsete)

Asta se întâmpla la fiecare lucrare.

Dar a venit timpul scrierii
tezei principale, de 90 de pagini,

lucrare la care ar trebui
să lucrezi un an de zile.

Ştiam că modul meu
de lucru nu era o opţiune.

Era un proiect
mult prea mare.

Aşa că am plănuit totul

şi am decis că ar trebui
să fac cam aşa.

Aşa trebuia să se desfăşoare anul.

Aş fi început uşurel,

urmând să accelerez în lunile din mijloc

şi la final acceleram bine de tot,

ca pe scară.

Cât de greu poate fi să urci scările?

Nu e mare lucru, nu-i aşa?

Dar apoi s-a petrecut
cel mai curios lucru.

Lunile alea de la început,

au venit şi au trecut
şi eu n-am făcut mare lucru.

Aşa că am făcut un nou plan
extraordinar, revizuit.

(Râsete)

Apoi...
(Râsete)

Lunile alea de mijloc au trecut

şi eu nu prea scrisesem nimic,

aşa că eram aici.

Apoi, din două luni s-a făcut una,

din care s-au făcut două săptămâni.

M-am trezit că mai aveam
trei zile până la termen

şi încă nu scrisesem nimic,

aşa că am făcut singurul lucru
pe care îl puteam face:

am scris 90 de pagini în 72 de ore,
în nu una, ci în două nopţi albe

– nu-s recomandate
două nopţi albe consecutiv –

am sprintat prin campus,

am plonjat cu încetinitorul

şi am predat-o chiar înainte
de termenul limită.

Am crezut că cu asta, basta!

Dar după o săptămână primesc un telefon,
de la cineva de la şcoală.

Mă întreabă: „Tim Urban?”.

„Da”, răspund.

„Trebuie să vorbim despre teza ta”.

„Bine”.

Persoana îmi spune:

„E cea mai bună lucrare
pe care am văzut-o vreodată”.

(Râsete)

(Aplauze)

N-a fost aşa.

(Râsete)

„E o teză foarte, foarte proastă.”
(Râsete)

Am vrut să mă bucur de momentul
când toţi credeţi

„Tipul ăsta e extraordinar!”.
(Râsete)

Nu, nu. A fost o lucrare foarte slabă.

Astăzi sunt un tip care scrie un blog.

Scriu blogul „Wait But Why”.

Acum vreo doi ani,
am decis să scriu despre procrastinare.

Comportamentul meu a uimit mereu
non-procrastinatorii de lângă mine

şi am vrut să explic
non-procrastinatorilor din lume

ce se petrece în mintea
procrastinatorilor şi de ce suntem aşa.

Am avut o ipoteză,

că creierele procrastinatorilor
sunt efectiv diferite

de creierele altor persoane.

Ca să testez asta,
am găsit un laborator RMN

unde au scanat atât creierul meu,

cât şi creierul
unui non-procrastinator dovedit,

ca să le pot compara.

Le-am adus azi aici
ca să vi le arăt.

Priviţi cu mare atenţie
să detectaţi vreo diferenţă.

Ştiu că nu e evident pentru nespecialişti
dar priviţi totuşi, bine?

Iată creierul unui non-procrastinator.

(Râsete)

Acum...

Iată creierul meu.

(Râsete)

Există o diferenţă.

Ambele creiere au
un Responsabil cu deciziile raţionale,

dar creierul procrastinatorului
are şi o Maimuţă a Gratificării Imediate.

Ce înseamnă asta pentru procrastinator?

Înseamnă că totul e bine
pâna când se întâmpla asta.

[E momentul perfect ca să lucrezi ceva.]
[Ba nu!]

Responsabilul cu Luarea
de Decizie Rațional

va lua decizia raţională
de a face ceva productiv,

dar Maimuţei nu îi place acest plan,

aşa că preia efectiv cârma,

spunând: „Hai să citim
pagina completă de pe Wikipedia

a scandalului
Nancy Kerrigan / Tonya Harding,

pentru că tocmai mi-am amintit de el.”

(Râsete)

După aia...

(Râsete)

După aia mergem la frigider,

să vedem dacă a apărut ceva în el
de acum 10 minute.

Apoi o să ne uităm pe YouTube
la o serie de clipuri

începând cu Richard Feynman
care vorbeşte despre magneţi

şi terminând mult, mult mai târziu,

cu noi, urmărind interviuri
cu mama lui Justin Bieber.

(Râsete)

„O să dureze ceva,

aşa că nu vom avea timp
să includem ceva de lucru.

Îmi pare rău!”

(Oftat)

Ce se întâmplă de fapt aici?

Nu vrei la cârmă un individ
ca Maimuţa Gratificării Imediate.

El trăieşte doar în momentul prezent.

Nu ştie ce-i aia trecut sau viitor

şi îi pasă doar de două lucruri:

uşor şi distractiv.

În lumea animalelor,
asta funcţionează bine.

Dacă eşti câine şi faci toată viaţa
ce-i uşor şi distractiv,

eşti un câine de succes!

(Râsete)

Pentru Maimuţă,

oamenii sunt doar o altă
specie de animal.

Trebuie să fii bine odihnit, bine hrănit
şi să te propagi în generaţia viitoare,

iar pe vremea triburilor
ar fi fost satisfăcător.

Dar acum nu mai suntem
pe vremea triburilor.

Trăim într-o civilizaţie avansată
şi Maimuţa nu ştie ce e asta.

De asta îl avem pe individul celălalt,

Responsabilul cu Luarea
de Decizie Rațional,

care ne permite să facem lucruri
pe care alte animale nu le pot face:

ne putem imagina viitorul,
putem vedea imaginea de ansamblu,

putem face planuri pe termen lung.

Şi el vrea să ţină cont de toate acestea

şi să ne determine să facem
ce are rost să facem acum.

Uneori are rost să facem
lucruri uşoare şi distractive,

– când iei cina, când te culci
sau când ai timp liber binemeritat.

De asta apare o suprapunere.

Uneori ei sunt de acord,

dar alteori e mai logic să facem lucruri
mai grele şi mai puţin plăcute,

de dragul imaginii de ansamblu
şi atunci apare conflictul.

Pentru procrastinator, conflictul ăsta
tinde mereu să se încheie cam la fel,

lăsându-l să-şi petreacă mult timp
în zona portocalie,

un loc comfortabil şi plăcut,
total afară din cercul Lucrurilor cu rost.

Eu îl numesc
Parcul Întunecat.

(Râsete)

Parcul Întunecat e un loc pe care voi,
procrastinatorii de pretutindeni,

îl cunoaşteţi foarte bine.

Acolo se petrec
activităţile de timp liber,

când activităţile de timp liber
nu ar trebui să se petreacă.

Distracţia din Parcul Întunecat

nu e de fapt distracţie,
pentru că e nemeritată

şi în aer plutesc vinovăţia, groaza,
anxietatea, ura faţă de sine,

toate trăirile unui bun procrastinator.

Întrebarea e:
în situaţia cu Maimuţa la cârmă,

cum poate ajunge procrastinatorul
în zona albastră,

un loc mai puţin plăcut, unde se petrec
lucrurile cu adevărat importante?

Se pare că procrastinatorul
are un înger păzitor,

cineva care îl priveşte mereu
şi are grijă de el în momentele grele:

cineva numit Monstrul Panicii.

(Râsete)

Monstrul panicii doarme
majoritatea timpului,

dar se trezeşte brusc
când se apropie vreun termen

sau când te paşte pericolul
să te faci de râs în public,

să-ţi ratezi cariera
sau altă consecinţă înspăimântătoare.

Important e că doar de el
se teme Maimuţa.

El a căpătat relevanţă în viaţa mea,
de foarte curând,

pentru că cei de la TED m-au abordat
acum vreo şase luni

şi m-au invitat să ţin un discurs TED.

(Râsete)

Bineînţeles, am spus da.

A fost mereu un vis de-al meu
să fi ţinut cândva un discurs TED.

(Râsete)

(Aplauze)

Dar în mijlocul acestui entuziasm,
Responsabilul cu Deciziile se gândea:

„Ne e clar la ce ne-am angajat?

Înţelegem ce se va întâmpla
cu siguranţă într-o anume zi?

Trebuie să ne punem pe treabă imediat .”

La care Maimuţa: „Absolut de acord,
dar hai să deschidem Google Earth

la sudul Indiei pe la 60 de metri înălţime

şi să ne plimbăm vreo 2 ore jumate,
până ajungem sus, la nord,

ca să simţim pulsul Indiei”.

(Râsete)

Aşa că asta am făcut în ziua aia.

(Râsete)

Cum şase luni au devenit patru,
apoi două şi apoi una,

cei de la TED au decis să facă publice
numele speakerilor.

Am intrat pe site-ul şi, faţa mea acolo,
mă fixa cu privirea.

Şi ghiciţi cine s-a trezit?

(Râsete)

Monstrul Panicii şi-a ieşit din minţi

şi câteva secunde mai târziu
tot sistemul era în haos.

(Râsete)

Şi Maimuţa, îngrozită
de Monstrul Panicii, ţuşti în copac!

În sfârşit, Responsabilul cu Deciziile
poate prelua cârma

şi eu pot începe să lucrez la discurs.

Acum Monstrul panicii explică

tot felul de comportamente nebuneşti
de procrastinare,

de exemplu, cum cineva ca mine,
în două săptămâni, nu e în stare

să scrie fraza de introducere pe o foaie,

ca apoi să găsească incredibila
etică de lucru

de a sta treaz toată noaptea
şi să scrie opt pagini.

Întreaga situaţie, cu cele trei personaje,
reprezintă sistemul procrastinatorului.

Nu e drăguţ, dar într-un final,
funcţionează.

Despre asta am decis să scriu pe blog
acum vreo doi ani.

Am scris şi m-a uimit reacţia primită.

Am primit mii de emailuri
de la tot felul de oameni din toată lumea,

care făceau tot felul de lucruri.

Erau asistente, bancheri, pictori,
ingineri şi mulţi studenţi doctoranzi.

(Râsete)

Toţi îmi scriau acelaşi lucru:

„Şi eu am problema asta”.

M-a uimit însă contrastul
dintre tonul lejer al articolului

şi încărcătura acestor emailuri.

Oamenii îmi scriau cu frustrare intensă

despre efectele procrastinării
asupra vieţilor lor,

despre ce le-a făcut această Maimuţă.

Am reflectat la asta şi mi-am spus:

„Dacă sistemul procrastinării merge,
atunci care-i treaba?

De ce sunt toţi atât de mohorâţi?

Se pare că există
două tipuri de procrastinare.

Tot ce am prezentat azi, exemplele,
toate au termene limită.

Când ai un termen, efectele procrastinării
sunt limitate la intervale scurte

pentru că intervine Monstrul Panicii.

Al doilea tip de procrastinare apare

când nu există termen limită.

Dacă vrei o carieră
în care porneşti singur

– în arte, în antreprenoriat –

n-ai termene, pentru că la început
nu se-ntâmplă nimic până nu eşti cunoscut

şi ai făcut deja partea grea
ca să-ţi iei avânt, ca să meargă treaba.

Mai sunt multe lucruri importante
în afara carierei, care n-au termene:

să-ţi vezi familia, să faci sport,
să ai grijă de sănătate,

să-ţi vezi de relaţie,

sau să ieşi dintr-o relaţie
care nu funcţionează.

Dacă metoda pentru treburi dificile
a procrastinatorului e Monstrul Panicii,

asta e o problemă, pentru că
în toate situaţiile fără termen limită,

Monstrul Panicii nu apare.
Nu are de ce să se trezească,

aşa că efectele procrastinării
nu sunt limitate,

ci se extind pentru totdeauna.

Acest tip de procrastinare
pe termen lung,

e mult mai puţin evident
şi mai puţin discutat

decât cel mai amuzant,
pe termen scurt, bazat pe termene limită.

De obicei se suferă în tăcere
şi în particular.

Şi poate fi sursa nefericirii
şi a multor regrete pe termen lung.

M-am gândit că de asta
îmi scriu acei oameni

şi de asta se simt atât de mohorâţi.

Nu pentru că se căznesc cu vreun proiect,

ci fiindcă procrastinarea de durată
i-a făcut să se simtă uneori spectatori

în propria viaţă.

Frustrarea nu e
că nu şi-au împlinit visurile,

ci că n-au fost în stare
să înceapă să le urmeze.

Citeam emailurile astea
şi am avut un soi de epifanie:

nu cred că există non-procrastinatori.

Da, cred că voi toţi
sunteţi procrastinatori.

Poate că nu toţi sunteţi praf,
ca unii dintre noi...

(Râsete)

şi poate că unii aveţi o relaţie
sănătoasă cu termenele limită,

dar reţineţi: trucul ticălos al Maimuţei
apare când nu există termene limită.

Să vă arăt un ultim lucru.

Eu îl numesc Calendarul vieţii:

un pătrăţel pentru fiecare săptămână
a unei vieţi de 90 de ani.

Nu-s aşa de multe pătrăţele,

mai ales că deja am folosit
o parte dintre ele.

Cred că trebuie să ne uităm
bine de tot la acest calendar.

Trebuie să ne gândim ce anume amânăm,

pentru că toată lumea amână ceva
la un moment dat.

Trebuie să ne ferim
de Maimuţa recompenselor imediate.

Asta e o sarcină pentru noi toţi.

Pentru că nu-s prea multe pătrăţele acolo,
probabil ar trebui să începem de azi.

Bine... poate nu chiar de azi, dar...

(Râsete)

Ştiţi voi...

în curând.

Mulţumesc.

(Aplauze)