Trezirea Minții Partea 2 - Mintea devoalată

A păși în experiența umană înseamnă a
a intra într-o mare uitare.

Vălul minții condiționate maschează
adevărul despre cine suntem cu adevărat,

aruncându-ne într-o lume a
separării, limitării și îndoielii.

Deci, cine ești tu de fapt?
Doar o minte care trăiește într-un corp,

navigând prin viață, încercând să găsească
fericirea și evitând suferința?

Sau poate cu totul altceva,
ceva mult mai profund, ceva etern.

Ceva ce nu poate fi explicat
în cuvinte. Ceva care, odată realizat,

aduce adevărata pace și împlinire.
Vom arunca o privire dincolo de vălul

minții, dincolo de gânduri și
senzații, pentru a afla adevărul

despre cine suntem cu adevărat.

Așadar, ce este mintea?

De-a lungul istoriei, această întrebare
a fost pusă de nenumărate ori.

De la primele căutări spirituale
și științifice ale omenirii, mintea umană

a fost interpretată și înțeleasă
în diverse moduri de la o cultură la alta.

Oamenii au recurs la filozofie,
teorii psihologice și științifice, dar și

la metode de investigare directă pentru a
pătrunde în tainele minții...pentru a afla

cine suntem dincolo de minte și corp.
De regulă, ne gândim la minte

ca la ceva din interiorul capului,
cum ar fi creierul, ceva legat de gândire

și cogniție, dar mintea e mult mai
profundă de atât: ea e de fapt dualitate.

Mai e cunoscută și ca Maya sau Iluzie.
I se mai spune și ego.

În latină, ego înseamnă pur și simplu eu.
Atunci când simțul „eu-lui” se rezumă la

un anumit lucru el e maya, iluzie, dar
când e nelimitat... când se trezește ca

fiind conștiința însăși, în cadrul căreia
toate fenomenele apar și dispar,

atunci nu mai există o identificare
cu un „eu” separat.

Adevăratul sens al cuvântului „eu” este
conștiență infinită, conștiință infinită.

E singurul „eu”, singurul Sine ce există.
Dar pentru cei mai mulți dintre noi

sentimentul sinelui a ajuns atât de
încâlcit în conținutul experienței...

gânduri, imagini, sentimente și altele, că
nu ne percepem pe noi înșine așa cum

suntem în esență și la origine. Ci ne
cunoaștem într-un mod schimbat...

amestecat cu conținutul experienței.
Amestecarea adevăratului și unicului „eu”

al conștienței sau Conștiinței infinite cu
conținutul experienței formează

acest sine iluzoriu care de obicei
e cunoscut sub numele de ego sau

sine separat. Egoul e o idee foarte
persistentă, foarte puternică și fermă,

că suntem o persoană...o entitate separată
în interiorul unui corp-minte. Sau uneori

credem că suntem doar un corp-minte. Egoul
este un aspect al minții care se formează

la o vârstă fragedă și care ne dă
senzația că am fi un eu individual.

Egoul e literalmente o entitate inventată
și nu ceva real, e ceea ce

identificăm cu corpul. Este acea parte a
minții care se crede separată.

Egoul e simțul propriei persoane,
dar nu e adevăratul sine.

E un întreg edificiu imaginar despre mine,
nu ceea ce sunt în ultimă instanță.

În fond, eu sunt ceva mai profund, sunt
prezența intrinsecă aflată mereu aici.

Mintea dualistă este alcătuită din două
aspecte fundamentale... martorul și

ceea ce se observă. Există fenomene
ale lumii alcătuite din senzații,

percepții și preferințe egocentrice, iar
pe de altă parte sentimentul unui „eu”

separat, care e martor. Realizarea de Sine
e trezirea din această dualitate...din

scindarea dintre martor și cele observate.
Dintre subiect și obiect, pentru a realiza

conștiența primordială
care este mereu prezentă.

Dacă vă uitați la copiii mici,
ei nu au ego și trăiesc

într-o stare de participare. Ei trăiesc
într-o stare de exaltare, pentru că

ei nu sunt separați de lume.

Când ne naștem suntem dependenți și
nu avem încă o gândire conceptuală.

Pe măsură ce creștem, dezvoltăm concepte
și așa-numita conștiință de sine care e

capacitatea de a reflecta la ceea ce facem
pentru a deveni independenți.

Așa încât acel proces de gândire devine
această identitate interioară.

Formarea ego-ului începe la scurt timp
după naștere. Începem să dezvoltăm

o identitate personală pe care în final
o numim „eu” sau „mine”. Stadiul oglinzii

în dezvoltarea umană este punctul în care
copilul se recunoaște în oglindă,

de regulă în jurul vârstei de 6-18 luni.
Aceasta e doar o parte a formării egoului

prin procesul de identificare. Nu că
ego-ul nostru ar rezulta din recunoașterea

unui personaj în oglindă. E o parte a unui
proces de socializare sau condiționare,

pe măsură ce cei din jur ne tratează ca
pe o persoană separată, un „eu” separat.

Învățăm să ne definim identitatea „eu-lui”
prin senzațiile care apar în corp,

prin perceperea și conceptualizarea
lucrurilor. Mintea divizează și separă

un lucru de altul, iar apoi dezvoltăm
preferințe față de acele lucruri.

Unele lucruri ne plac, alte lucruri
nu ne plac. Acest „eu” devine

identitatea noastră individuală, separată
și unică pe măsură ce înaintăm în viață.

E povestea despre cine credem că suntem.

Iar conștiința - adevărata identitate -
începe să creadă asta din fragedă pruncie.

De când suntem copii. Apoi crește odată
cu noi până când suntem ferm convinși

că suntem persoane. Pe măsură ce cresc
și devin adolescenți și adulți, oamenii

dezvoltă sentimentul separării; senzația
de a fi un „eu” ce trăiește în capul lor.

Astfel, ei devin ego-uri separate
care trăiesc într-o stare de dorință,

o stare de neîmplinire, ale căror vieți
sunt dominate de dorința

de a acumula lucruri pentru a compensa
ceea ce simt că le lipsește.

Mintea e cea care cauzează toate
dificultățile și problemele. Mintea e

o putere care creează întreaga
iluzia a separării...

Întreaga iluzie sau aparență a unei
persoane separate ce trăiește în lume.

Am putea verifica prin experiențe de viață
că de fiecare dată când simțim

suferință psihologică, o putem localiza
negreșit în convingerea că am fi această

persoană sau entitate separată.
Nu există excepții, absolut niciuna.

Nu mă refer la durerea fizică, ci la
suferința psihologică, care este

absolut inutilă, întemeiată pe convingerea
că am fi acest separat sau

aparent separat corp-minte.
Pentru că suntem ca niște fragmente

desprinse din întreg, ca niște
piese de puzzle care s-au decuplat

și s-au împrăștiat foarte mult. Cu alte
cuvinte, apare senzația că „lipsește ceva”

„ceva nu e în regulă”. Mintea pare să fie
un obstacol imposibil de depășit.

Cum putem învinge mintea?
Mintea pare să nu aibă sfârșit.

Încercarea de a cuceri mintea cu ajutorul
minții creează o luptă fără sfârșit.

E ca și cum ai încerca să te ridici
pe tine însuți trăgându-te de șireturi.

Structura egoului se poate simți
devastată, pierdută și confuză, simțind că

viața nu are sens și pe măsură ce mintea
aflată în căutare se frământă,

trecem prin ceea ce Sf. Ioan al Crucii
numea Noaptea Întunecată a Sufletului.

E o fază necesară în procesul
deziluzionării. Doar renunțând la căutare

și la falsa identificare cu căutătorul,
ajungem la uniunea directă cu viața.

Eram într-un moment bun al vieții.
Renunțasem oarecum la căutarea spirituală,

nu că aș fi renunțat ca atare, ci
pentru că nu mai era nimic altceva

de căutat. Nu căutam iluminarea. Nu
urmăream realizarea Sinelui. Căutam pacea,

căutam fericirea și am constatat că
acceptarea realității era singura cale

și că viața era profesorul meu.
După foarte mulți ani de căutări

totul s-a prăbușit. Structura acelui "eu"
pe care îl știam a cedat.

Stăteam în sufragerie și, pe parcursul
câtorva săptămâni în mine a început

să se ivească o profundă deznădejde
lăuntrică. A fost ceva neașteptat, acest

peisaj interior vast și întunecat…un fel
de abandon....un abandon existențial....

venit chiar dinspre viață. Și am remarcat
cum mintea în mișcare încerca să iasă din

acest peisaj interior al întunericului.
Și mi-am pus o întrebare:

„Care e semnificația suferinței?
Care e natura suferinței?

Cum poate înceta suferința?” Sau poate că
nu încetează și în acea întrebare s-a ivit

dorința de a nu mă mișca de unde eram,
de a nu mă îndepărta

de acel peisaj întunecat și de a mă preda
acolo, chiar dacă însemna sfârșitul meu.

Și nu știam ce înseamnă asta, sfârșitul
meu, dar s-a ivit ca un fel de cunoaștere

ce nu era conștientă încă, și în acel
moment, cu totul pe neașteptate, toată

structura sinelui a murit. Ca și cum toată
identitatea „mea” a murit, și surprinzător

a urmat o contopire cu viața însăși care a
pus capăt separării dintre mine și viață.

Și din acel moment am știut că eu și
viața suntem una; nu există separare...

totul ține de mișcarea minții. Și din
acel punct întreaga structură a acestei

„Amoda” care fusese construită pe o
identitate de victimă, nu doar o victimă a

împrejurărilor, ci o victimă a propriilor
sentimente, o victimă a emoțiilor,

o victimă a gândurilor și, deci, căutând
constant să schimbe acele gânduri,

să schimbe sentimentele, să le facă
mai bune, mai pozitive, să le facă

mai înălțătoare... asta a luat sfârșit.
Fără victimă era de parcă aș fi renăscut.

Deci am murit și am renăscut acolo.
E ca și cum toate vălurile de percepție

suprapuse în jurul identității Amodei ca
persoană cu trecutul ei, cu gândurile ei,

cu convingerile ei, cu experiențele ei
s-au destrămat pe loc. Din acel moment

a fost o despuiere totală și de atunci
încoace nu s-a mai schimbat.

În budism, primul adevăr nobil
e existența suferinței.

Există o nemulțumire inerentă
în cadrul minții condiționate. Dukkha sau

nemulțumirea cronică a minții cuprinde
nu doar durerea fizică și emoțională,

ci și forme mai subtile de nemulțumire,
cum ar fi impermanența inerentă a tuturor

lucrurilor și incapacitatea de a găsi
satisfacție durabilă în căutările lumești.

Adevărata fericire sau împlinire nu poate
fi găsită în căutări materiale exterioare.

Chiar și atunci când lucrurile merg
așa cum credem că ar trebui. Chiar și când

urmăm scenariul, suntem persoane bune,
cu relații reușite, cariere de succes,

chiar și atunci persistă adesea
un sentiment latent că ceva

nu e tocmai în regulă. Ceva ne scapă,
nu percepem ceva cu acuratețe,

și cu cât cercetăm mai îndeaproape, acel
ceva pare adesea mai viu, mai evident.

Așa că deseori afirm că primul pas în
procesul de trezire e să admitem

că suferim. Am putea rezuma acest lucru
prin a spune că e un fel de senzație

că viața pur și simplu nu merge bine,
sau poate eu nu funcționez bine în viață.

Dar e incomod... grația divină face
să fie incomod pentru că ne conduce

spre această investigație care
ne poate purta spre locuri de neimaginat.

De ce suferă oamenii? Dacă ne referim la
durerea fizică, trebuie să înțelegem că

motivul pentru care o simțim e acela că
durerea fizică e un mecanism de protecție

pe care l-am moștenit genetic.
Dacă nu am simți niciodată durere,

ne-am lovi constant de obiecte
iar corpul nostru ar bea acid sulfuric

și nu ar rezista prea mult timp.
Motivul durerii psihologice e diferit.

El este: „faci o greșeală”. Așadar,
durerea psihologică nu e o problemă,

ci începutul soluției. Durerea psihologică
ne spune o lecție despre o altă greșeală

pe care o facem,
aceea de a ne crede ființe umane separate.

Asta e o greșeală...e o greșeală
fundamentală. Este păcatul originar;

e păcatul originar care ne izgonește
din Împărăție, din grădina Raiului.

Sensul inițial al cuvântului păcat
este acela de „a rata ținta”.

Conștiința egotică e o stare de spirit
patologică în care ratăm constant ținta.

Acesta este sensul „căderii”.
Suntem concentrați pe fructele

pomului cunoașterii binelui și răului,
concentrați pe gânduri.

Mintea duală e alcătuită din fenomenele
ce modelează lumea percepută a formei;

alcătuită din senzații, percepții,
preferințe egotice

și senzația existenței unui „eu”
separat, care asistă. Tocmai acest „eu”

stă la baza identificării cu ego-ul.

Orice experiență am trăi, eu sunt cel care
o trăiește. Dacă sunt trist, anxios

sau singur, eu sunt cel care are
această experiență. Dacă vorbesc cu tine,

eu sunt cel ce vorbește. Dacă văd lumea,
eu sunt cel ce vede lumea. Așadar, toate

experiențele noastre se învârt în jurul
acestui „eu”. „Eul” e personajul central

în toate experiențele noastre, așadar
investigația esențială...condiția de bază

pentru trezire o reprezintă
explorarea și recunoașterea naturii

„Eu”-ului sau a sinelui nostru real.

În Sutra inimii, una din cele mai venerate
învățături ale budismului, se spune că,

pentru a fi eliberați, trebuie să ne dăm
seama că tot mecanismul minții duale

e golit de sine. Când gândul „eu”
cedează, dualitatea însăși se prăbușește.

Forma e înțeleasă ca fiind exact
vacuitate, vacuitatea exact ca formă.

În starea de samadhi, golul dansează ca
plinătate, nemișcarea e inerentă mișcării,

liniștea e cuprinsă în sunet.
Viața este experimentată direct,

nu mediată prin filtrul minții.
Când nu mai umblăm după fructele

pomului cunoașterii binelui și răului,
când nu mai interacționăm cu lumea

în vechiul mod, aceasta este eliberarea,
sfârșitul suferinței.

Cât timp credem că avem propria minte
sau propria ignoranță sau propriul ego,

o facem fiindcă vedem lucrurile dintr-un
punct de vedere separat și e în regulă,

să știți că la început așa veți vedea
lucrurile. Dar nu așa stau lucrurile

de fapt. În realitate există doar viață.
Asta e tot. Doar viață pură în acțiune.

Deci suferința e această rezistență
față de viață, față de da-ul nostru,

față de nu-ul nostru, rezistență
față de tot ceea ce apare, pentru că

ne simțim separați. Iar trezirea
înseamnă vindecarea acestei separări,

a acestei idei că am fi separați.

Putem începe să înțelegem rezistența
egotică din minte prin observarea

principiului general al modului în care
se mișcă toată energia în univers.

Am putea înțelege observând o așa-numită
figură Lichtenberg. O figură Lichtenberg

e un model apărut la trecerea
descărcărilor electrice

de înaltă tensiune prin materiale. Aceste
descărcări creează un model de canale

ramificate asemănătoare copacilor. Aici
curentul electric intră în lemn. În acest

exemplu, figura Lichtenberg e creată prin
injectarea câtorva trilioane de electroni

într-un bloc acrilic cu un accelerator
de particule de 5 milioane de volți. Toată

materia, în acest caz blocul acrilic,
e o rezistență sau încetinire a energiei.

Pe timp de furtună, rezistența aerului
afectează formarea canalului conducător

de electricitate și fluxul de curent. Când
observăm structurile în formă de copac

create de energie, vedem calea urmată de
energie prin mediu de-a lungul timpului.

Aceste modele ramificate sau în formă
de arbori se găsesc la toate nivelurile și

proporțiile naturale, de la micro la
macro. Însăși țesătura universului este

un joc al formei, un joc al rezistenței;
o minte uriașă care parcă se joacă

de-a v-ați ascunselea cu ea însăși.
Samskarele sau tiparele inconștiente sunt

create când încărcătura unei experiențe
e mare. Energiile se întâlnesc și apare

gândul „eu”. Apare rezistența. În lipsa
rezistenței, energia trece pur și simplu

prin viață, curge prin ea. Dar când
există rezistență, când apare „eul”,

atunci energia se ramifică, creând
noi căi în mintea inconștientă.

Aceste modele rulează autonom,
ascunzându-se și crescând în umbră

până când sunt dezvăluite din nou
și integrate conștient în întreg.

Prima mea amintire e de când eram foarte
speriată și nu știam de ce-s așa și

simțeam că se va întâmpla ceva rău
în orice moment, iar acea senzație

a persistat de-a lungul întregii mele
vieți accentuându-se pe la 20 de ani.

M-am afundat într-o depresie profundă
chiar și după nașterea celor patru copii.

Și am ajuns la o perioadă de 3 sau 4 ani
în care căutam cu adevărat ceva,

fără să știu ce anume. Nu auzisem
niciodată despre trezire, nu știam ce e.

Cu timpul, a devenit clar că orice
căutam nu putea fi găsit

în viața mea exterioară. Aveam o familie
bună, o afacere bună la acea vreme;

toate lucrurile pe care oricine și le-ar
putea dori. Și totuși, încă mă simțeam

foarte goală pe dinăuntru și, în final,
în cadrul vindecării de depresie, am

descoperit meditația, m-am adâncit în ea,
am găsit un fel de pace, o stare profundă

de mulțumire și, pentru prima oară în
viață, acea stare de groază sau frică

a dispărut momentan, în premieră. Așa că
am încercat să aflu tot ce se putea

despre cele întâmplate, despre motivul
acelei schimbări. Și de ce revenise,

acel sentiment de frică. Am început să
studiez diverse căi spirituale și am dat

peste acest termen de trezire, iluminare
și am început să mă străduiesc să înțeleg

ce înseamnă. În final, 15-20 de ani mai
târziu, mi-am dat seama că e atunci

când nu ne mai credem gândurile.
Gândurile poate că încă mai existau,

dar frica venea din faptul că le credeam,
mă credeam doar o persoană

sau cineva care își vedea de viață,
și am ajuns să văd că sunt mult mai mult

de atât. Sunt infinitul. În următorii
5 ani noua percepție s-a stabilizat,

n-am un termen mai potrivit A trebuit să
observ tot ce apărea în cale,

senzația de a nu fi un părinte destul
de bun, acea senzație de inadecvare

din sufletul meu. A trebuit să mă uit
bine la toate acestea, să le investighez

și să le contemplu. În cele din urmă,
pacea a devenit stabilă, fără efort,

ba chiar cu bucurie și dragoste, uneori
până și beatitudine. Un sentiment profund

că totul e bine, că mă simt ca acasă,
în siguranță, că pot să mă iubesc,

că mă plac, ceea ce înainte
nu era posibil pentru mine.

Mulți oameni au o licărire de trezvie
după care par să o piardă.

E jocul de-a „am găsit-o și apoi am
pierdut-o, sau sunt treaz iar apoi

mintea revine. Așa se întâmplă când
trezirea nu e pe deplin recunoscută

ca atare. Adesea samadhi e însoțit de o
stare plăcută; energie, beatitudine sau

o schimbare în conștiință sau percepție
și o senzație de ușurință sau libertate.

Și se confundă în mod natural starea
fenomenală cu adevărul a ceea ce suntem.

Adesea, după o licărire de trezvie,
persoana va începe mai degrabă să caute

stări sau experiențe decât să recunoască
acea conștiență care este deja prezentă

și să realizeze că ea e sursa adevăratei
împliniri. Adevărul a ceea ce suntem

nu e o stare sau o experiență temporară.
Fenomenele vin și pleacă, dar ceea ce

rămâne, conștiența primordială, EXISTĂ
mereu. Tot căutând stări sau experiențe,

căutătorul devine din ce în ce
mai puternic, și ne îndepărtăm

din ce în ce mai mult de adevăr.
Căutătorul ratează întotdeauna ținta

în goana după cele trecătoare, așa cum
dependentul caută senzații tari de moment,

și, ca și dependentul, falsul căutător
va ajunge întotdeauna

la un punct de criză sau de eșec.

Viața e un festival al tiparelor de
comportament de adicție și când spun asta

nu mă refer doar la dependența de droguri
ca alcoolul și nicotina. Tot ce predomină

în societate tinde să devină tipar
cauzator de dependență; dependență de

reality-show, de viața celebrităților,
sau de cumpărarea unei noi perechi

de pantofi, și de ce? Motivul ține de
disperarea noastră de a găsi o cale

de evadare din modul nostru de viață
profund lipsit de sens și nefiresc.

Dar nu găsim calea de scăpare, așa că
încercăm să compensăm prin căderea în

dependență. Înțelegerea realității are
această particularitate de a face viața

mai naturală, mai aliniată
cu ritmul, fluxul

și cursul naturii. Dacă se întâmplă
asta, nu mai apare nevoia

de dependență, ducem vieți mai împlinite,
mai sănătoase și, în general, mai bune,

fără perspective distorsionate, cum ar fi
noțiunea că viața ta e despre tine

iar viața mea e despre mine, care e o
ipoteză cât se poate de nefirească.

E ca și cum floarea de pe mărul meu
ar crede că viața e doar despre ea

și că trebuie să dăinuie pe vecie.
Dacă ar fi după ea, nu ar mai exista mere

și nici pomi de măr.

Odată înțeles adevărul, se trece în mod
natural de la o viață centrată pe ego sau

o viață ce alimentează constant tiparele
de dorință și aversiune

la o viață mai naturală,
mai în flux.

Apoi se poate întâmpla la un moment dat
ca această idee să intre în criză și poate

începem căutarea spirituală sau poate,
înainte de asta, o explorare psihologică.

Apoi vine un moment în care suntem gata
să vedem dincolo de această iluzie

a separării și să zicem că începe o
căutare spirituală conștientă.

Căutarea spirituală ar putea începe
înaintea conștientizării propriei căutări

spirituale. Odată ce devine conștientă,
nu mai vedem derularea vieții ca pe ceva

cu care să ne luptăm,
ci ca pe o invitație la trezire,

așa că începem să fim
mai deschiși față de viață.

În plus, suferința e cel mai bun
mijloc natural de stimulare a intuiției.

Nu ne punem întrebări profunde decât dacă
suferim. Dacă nu suferim, ne lăsăm purtați

de valurile vieții într-un mod foarte
superficial și lejer, epicurian,

și nu ne oprim niciodată să ne gândim la
la ceea ce se întâmplă. Cine sunt eu?

Despre ce e vorba? Nu. Care e
scopul tuturor acestor lucruri?

Care e semnificația lor? Nu ne punem
aceste întrebări decât dacă suferim.

Deci suferința e un instrument grozav.
Favorizează foarte mult înțelegerea.

Noi o facem mai rea decât e cazul să fie.
Inventăm suferințe inutile, de prisos.

Îmi place să o numesc meta-suferință;
meta-suferința vine din acea mică voce

din capul tău care îți spune că suferi și
că nu ar trebui să o faci. Asta dublează

suferința pe loc. Pentru că atunci nu doar
că avem suferința care-i ceva natural

și parte a vieții noastre, adică nu o
putem evita, mai apare și meta-suferința

războirii noastre cu natura, cu
suferința inițială. Jocul nu e despre

a scăpa de un proces natural care duce la
înțelegere, un instrument natural

esențial, ci despre a nu-l exacerba
inutil războindu-ne cu el.

Când nu ne mai opunem suferinței, atunci
ea nu mai e suferință. Se transformă în

ceva benefic pentru noi. Adesea, în
cercurile spirituale auzim expresia

„ iubiți ceea ce este”. Putem iubi orice
durere apărută învățând să renunțăm

la preferințele egotice,
înțelegând că manifestările sunt doar

niște fenomene intense care, de fapt,
ne conectează mai profund cu viața.

Rămânând senini în fața a ceea ce este,
începem să purificăm tiparele

de rezistență din structura egoului.
Ajungem astfel la paradoxul capitulării.

Acesta constă în înțelegerea faptului
că orice lucru căruia i te opui persistă.

Rezistența dă de fapt putere ego-ului.
Ego-ul nu e altceva decât rezistența

propriu-zisă. Uneori, pe traseu, ne vine
ideea că nu ar trebui să trecem printr-o

anumită emoție. Am putea simți că
regresăm dacă simțim ură sau mânie.

Este necesară parcurgerea întregului
spectru de emoții umane.

Paradoxul e că atunci când acceptăm
fiecare emoție pe deplin, fără a-i mai

opune rezistență, ea se transformă din
emoție ce abundă în credințe, judecăți

și preferințe, în sentiment pur,
în vitalitate pură,

care se află
dincolo de mintea evaluatoare.

O poveste faimoasă din Zen ilustrează
acest aspect. Un discipol l-a întrebat

odată pe Tenzin, un maestru Zen cunoscut
pentru înțelepciunea și calmul său:

„Maestre, la moartea soției ați simțit
tristețe?” Tenzin a răspuns: „Bineînțeles

că am simțit tristețe, cum aș fi putut să
nu simt?” Nedumerit, discipolul a spus:

„Dar vă credeam maestru Zen. N-ar trebui
să fiți dincolo de astfel de emoții?”

Zâmbind blând, Tenzin a răspuns: „Ah,
ai înțeles greșit. Când am simțit tristețe

mi-am permis să o simt pe deplin, să o
experimentez profund. Astfel am onorat

adevărul acelui moment. Iar apoi, precum
norii de pe cer, tristețea a venit

și a plecat. Dar cerul, vastitatea
ființei mele a rămas neschimbată.

Trezirea mea a început efectiv pe durata
studiilor postuniversitare, când o serie

de experiențe personale m-au făcut
să-mi pun întrebări despre scopul vieții,

al vieții mele în special, despre sensul
ei. Am început să mă întreb care e rostul

a tot ceea ce făceam. Era doar despre
a fi conștientă, fără a fi ceva anume

în mod special. A fost ceva profund
eliberator. A fost un sentiment puternic

de eliberare, ca și cum ceva ce fusese
supus unei mari presiuni s-ar fi eliberat,

o stare de relaxare și exaltare, și tot
ce îmi amintesc e doar faptul de a fi.

Asta e tot ce vreau să fiu...doar să fiu.
Nimic anume. Numesc asta marea schimbare.

S-a schimbat realmente...aproape că
aș spune „din temelii”...

în felul cum vedeam lucrurile și cum le
trăiam, felul cum vedeam oamenii și cum

interacționam cu ei...iar schimbarea
a fost la modul că tot ceea ce trăiam,

indiferent ce făceam sau spuneam,
era doar exprimarea conștienței.

Conștientizarea faptului că eu sunt
exprimată, așa că pe moment, în orice

moment, orice spuneam sau făceam,
se întâmpla doar faptul de a fi conștientă

și asta a rămas. Dar a continuat să își
dezvăluie natura. Era ca și cum aș fi

putut vedea gândurile curgând, și orice
orice acțiune trebuia să se întâmple,

acțiunea pur și simplu apărea, iar apoi
corpul pur și simplu o executa.

Nu mai era ca înainte, când
mă gândeam la ceva de genul

„Cred că trebuie să fac asta”, iar „eu”,
această persoană, o făcea. Nu.

Ceea ce se întâmplă, sau a început să se
întâmple a fost doar faptul de a fi. Eram

conștientă, iar acțiunile pur și simplu
apăreau, apoi corpul era instrumentul,

iar eu îl urmăream în timp real. Corpul
doar execută orice acțiune apărută în

conștiență, iar eu doar particip și
observ. Cred că ăsta-i cel mai bun aspect,

Conștiența nu alege. Sinele adevărat
e dincolo de alegere. Auzind asta, cineva

ar putea spune: „Bine, voi renunța la
tot. Pur și simplu nu voi mai alege nimic.

Doar voi sta într-o peșteră.
Și mulți oameni au făcut asta.

Dar problema e că asta ar fi tot
o alegere. Doar aleg să-mi suprim

alegerile și dorințele. E mintea
condiționată care alege să nu aleagă.

Atât alegerea, cât și lipsa alegerii
țin de nivelul minții condiționate.

Dar cine sau ce este conștient
de acea minte?

După trezire, veți descoperi că sinele
condiționat poate alege în continuare

ceaiul preferat. Va mânca în continuare
dieta cea mai bună pentru corp. Nu că

alegerea nu mai are loc. Multe alegeri
încă au loc, apar tot timpul.

Dar diferența o face faptul că
sentimentul de „eu” nu se mai confundă

cu nimic din toate astea.
Gândul „eu” a fost abandonat.

„Eu” nu aleg, nici nu suprim alegerea.

Deci trezirea e ca și cum am dărâma
zidurile invizibile ale armurii egoului

și am recunoaște Unitatea noastră cu
totul. Iar rezultatul e remarcabil, căci

descoperim că nu suferim de furie,
durere, tristețe...suferim de refuzul

a trăi și putem învăța să fim
atât de deschiși încât

să fim în mod conștient
una cu viața așa cum e ea.

Preferăm să ne simțim bine în loc
să suferim...e ceva normal, ceva din

ființa umană, specia obișnuită de homo
sapiens, preferă să se simtă bine, nu rău.

Și cred că în momentele în care devenim
conștienți de faptul că ne simțim bine

atunci când suntem conștienți, ceva din
noi înregistrează în creierul obișnuit:

„Oh, îmi place asta. E posibil”.
Și începe să se consolideze.

Trezirea poate avea loc treptat, în etape,
sau dintr-o dată, printr-o schimbare

radicală, când știm brusc cine suntem,
ca și cum ne-am trezi dintr-un vis.

Ca și cum am fi dormit toată viața
în rolul personajului nostru din vis.

Pentru a rămâne treji e necesară o
purificare continuă a structurii sinelui.

Chiar dacă avem o trezire completă,
e important să fim vigilenți, să nu credem

următorul gând, să fim senini față de ceea
ce se-ntâmplă când gândurile inconștiente

ies la suprafață. Altfel, tiparele mentale
inconștiente pot obtura adevărul.

Inconștientul trebuie să devină un
inconștient transparent. Dacă nu ne

confruntăm cu ceea ce zace în el, riscăm
să cădem în capcana spiritualității.

Derapajul spiritual se referă la tendința
unor indivizi de a insista că s-au trezit

deja, pentru a evita gestionarea emoțiilor
dificile, a problemelor psihologice

nerezolvate sau a provocărilor vieții
reale. Mintea egotică își poate însuși

o licărire a trezirii și ne poate face
să nu trăim din acel spațiu al adevărului.

Stăteam pe pat și mă gândeam la mamografia
pe care urma să o fac a doua zi;

era întotdeauna o experiență
generatoare de stres extrem, prin care

treceam o dată pe an, și mă săturasem
să mă simt atât de speriată. Sătulă

să mă tem de moarte, stăteam pe pat
și din senin am avut următorul gând:

Oare n-aș putea face asta mâine fără să
mă panichez? Chiar a fost doar un simplu

gând, dar dintr-o dată am simțit un val
de conștientizare că pot, într-adevăr.

Și nu mi-am dat seama cum de știam
asta. Nu știam ce se schimbase,

dar era clar că ceva se schimbase.
Eram uluită și dintr-o dată am știut

că va fi diferit de anxietatea teribilă
pe care o avusesem în toți anii anteriori.

Și asta nu însemna că mamografia
urma să iasă bine.

Nu însemna că nu aveam cancer la sân.

A fost foarte bizar pentru mine. A fost
uluitor. M-am ridicat și m-am dus

la partenerul meu care era ocupat la
calculator și am stat în pragul ușii.

În cele din urmă s-a uitat în sus,
m-a văzut și a spus „Ce?”

Iar eu i-am spus că tocmai s-a-ntâmplat
ceva. În zilele următoare i-am spus că,

ușor, ușor, am început să realizez că nu
doar că nu mai păream animată de frică.

Mă simțeam împăcată, complet lipsită de
stresul meu obișnuit continuu.

Mintea mea era liniștită. Viața mea
exterioară era practic la fel, dar

au trecut câteva luni până să înțeleg
că se produsese trezirea.

A durat foarte mult timp. Știam doar că
nu mai sufeream așa cum o făcusem înainte.

Iar mintea mea era liniștită și așa
a fost de atunci încoace.

Nu poate exista nicio amintire a trezirii
propriu-zise. Există doar amintiri ale

experiențelor și fenomenelor. Ori de câte
ori apare o amintire, apare automat

o urmă de rezistență în minte. Acea urmă
de rezistență e repetiția originară...

începutul gândului „eu”. Trezirea în sine
nu lasă nicio urmă în minte.

Ea nu e o experiență. Conștiința
primordială se trezește în sine

în clipa de acum, fără medierea memoriei
și a filtrului minții. Dacă vânăm

vreo stare, vreo experiență, și încercăm
să trăim în ea, atunci ratăm esențialul.

Dacă vine și pleacă, dacă nu e aici și
acum, atunci nu este natura noastră reală.

Să ne oprim o clipă pentru a cerceta
direct adevărata noastră natură. Direct

însemnând nu prin intermediul minții.
Nu puteți recunoaște ce e dincolo de minte

prin mijlocirea minții. Mutați-vă atenția
înăuntru și fiți conștienți de prezent.

Fiți conștienți de conștiința însăși.
Observați gândurile, senzațiile și

emoțiile ce apar în acest spațiu, dar
recunoașteți și vastitatea în care apar.

E posibil să iasă la suprafață fenomene
din inconștient. Gânduri, amintiri,

sentimente, emoții, energii; un proces
natural de purificare se derulează atunci

când cercetăm. Doar deschideți-vă față de
tot ce apare în urma propriei explorări.

Sălășluiți nestingheriți
în starea naturală a minții,

liberă de limitările conceptualizării.

Așadar, în principiu, trezirea mea a avut
loc, în două etape

fundamental diferite. Prima schimbare
a apărut într-un context de suferință,

o suferință profundă, și am știut
că are legătură cu gândurile.

Avea legătură cu felul în care gândeam,
cu felul în care percepeam lumea

și pe mine însumi. Iar asta
m-a condus la o investigare directă

a naturii gândului în sine. Și, cel mai
important, a naturii gânditorului;

a naturii persoanei aparent legate
de acele gânduri. Deci,

prin acea investigație directă, senzația
de a fi un gânditor s-a dizolvat

și odată cu această dizolvare, toate
formele de gândire și-au cam pierdut

sensul pentru mine. Nu am realizat că,
atunci când se întâmplă asta, rămânem cu

experiența conștientă pură, neîngrădită.
Iar pentru mine, a fost o liniște imensă

o alinare imensă a propriei suferințe.
A fost prima parte a trezirii mele.

Nu aveam nici cea mai vagă idee, chiar și
de acolo, din claritatea dezvăluită,

din pacea dezvăluită, că se putea
aprofunda. Se putea aprofunda foarte mult.

Așadar, pe parcursul câtorva zile,
licărirea inițială, experiența inițială

foarte profundă, eliberatoare și
surprinzătoare s-a dezvoltat în ceva ce

depășește dimensiunea umană; depășește
limitele a ceea ce mă consider a fi

în orice formă. Și a felului
în care văd lumea în orice formă.

Toate astea au fost dezmembrate.
Ceea ce a rămas, ceea ce rămâne

e extrem de greu de formulat în cuvinte,
dar prin intermediul cărții,

prin interacțiuni directe cu oameni
interesați să abordeze acest aspect,

poate fi revelat persoanei respective,
dacă aceasta e pregătită pentru asta

și interesată să investigheze ea însăși.

Nimeni nu vă poate spune ce e mintea,
ce e matricea, ce sunteți voi.

Pentru a cunoaște incomensurabilul,
inefabilul, mintea trebuie să fie

extrem de liniștită și nemișcată,
neclintită. În acea liniște profundă și

tăcere absolută există posibilitatea
de a da peste ceva care este

atemporal, etern și nemărginit.

Să spunem, folosind o metaforă, că
trezirea e atunci când capul tău,

capul egoului, a fost tăiat de către
viață.

Ai văzut clar că nu ești mintea-corpul
tău. Nu ești o entitate

din interiorul minții-corpului, dar da,
capul a fost tăiat de viață,

dar încă se rostogolește la vale și,
în timp ce se rostogolește în jos,

poartă cu el tipare vechi, scheme vechi,
puncte de vedere vechi,

care nu mai sunt hrănite de atenția ta.
Te odihnești în postura de martor ferm,

vezi aceste tipare vechi derulându-se,
nu ești implicat în ele,

dar ele încă se întâmplă. Deci
capul se rostogolește la vale,

dar la un moment dat se va opri. Gata cu
derularea vechilor cicluri karmice

intrate în acțiune. Nu mai apar tipare
pe care trebuie să le cauți

și să le dizolvi. Ele au dispărut. Aceasta
este Moksha sau Eliberarea. Am observat

o deschidere progresivă spre perceperea
vieții nu de către o persoană din corp, ci

de un martor pașnic și tăcut al acesteia,
cu momente în care apăreau doar acțiuni,

dar nu exista un făptuitor
al acelor acțiuni.

Un câine lătra... era doar un lătrat
în tăcere, sau cineva mergea,

sau corpul meu mergea, și era
doar mersul. Nu cineva care mergea.

Și asta acompaniată de
reducerea la tăcere a dialogului interior

care îmi însoțea uneori viața. Deci,
aceste momente de depășire a senzației

de a fi o persoană
erau din ce în ce mai frecvente.

Și pe măsură ce se întâmplau toate astea,
tot ce credeam că sunt, sau

angrenarea mea în viață
a început să aibă un alt înțeles.

În loc să văd viața ca fiind împotriva mea
sau prea grea, sau să încerc să cer,

să mă rog pentru o schimbare, am început
să pot vedea că toate acestea vizau ceva

mai înalt: să-mi deschid mai mult inima.
Să fiu mai disponibilă pentru viață.

Am început să văd că ceea ce numeam
accidente, greșeli sau lucruri neplăcute,

nu erau rele și nu erau împotriva mea.

Ele îmi arătau de fapt o realitate mai
profundă cu care nu eram în contact.

Așa că toate rugăciunile au devenit mai
mult ca un Amin. Facă-se voia Ta. Toate

rugile au devenit mai mult ceva la modul:
ajută-mă să văd unde încă refuz viața,

unde încă refuz ceva. Unde încă sufăr
fiindcă spun nu derulării vieții înseși.

Deci a existat o deschidere. Și această
deschidere către viață s-a produs

tot mai mult, iar momentele de mărturie
conștientă au fost tot mai dese.

Trezirea e doar începutul acestei
deschideri. Și cumva nu se termină

niciodată. E o deschidere fără sfârșit.
Și cu cât se întâmplă mai mult, cu cât

vedem mai mult dificultatea, contracția și
teama, cu atât vedem totul ca o trambulină

spre o iubire mai înaltă. O dimensiune
a iubirii, a păcii, a compasiunii,

în care suntem toți. Chiar și cei care
credem că nu. Suntem toți prinși în ea.

Putem ști că există conștiință.
Asta putem ști cu certitudine.

Despre orice altceva ne putem da cu
presupusul. Poate chiar foarte bine, însă

doar presupuneri. Conștiința e singurul
dat fundamental al naturii, înaintea

oricărei teorii. Toate celelalte sunt
abstracții mentale apărute în conștiință.

Conștiința e singura axiomă a naturii.
Faptul că ea există e singurul lucru

absolut sigur din natură. Și vă asigur că,
pe baza raționamentului

și a dovezilor empirice rezultate din
fundamentele fizicii,

din neuroștiința conștiinței, a devenit
extrem de puțin probabil ca ea

să nu fie fundamentală. A o considera
secundară sau epifenomenală atrage după

sine tot felul de probleme irezolvabile.
Așadar, avem motive raționale și empirice

excelente să consideram conștiința măcar
unul dintre, dacă nu singurul

element fundamental al naturii. Fizica e,
la bază, o știință a percepției.

O încercare de a explica
tiparele și regularitățile lumii

percepute de noi. Ea nu încearcă
să transceadă percepția.

Chiar și atunci când fizicienii folosesc
instrumente ca telescoapele,

microscoapele, osciloscoapele sau orice
alte instrumente, rezultatul acestora tot

trebuie perceput. Deci, totul în fizică e
filtrat oarecum prin paradigma percepției.

Fizica e o știință a percepției. Prin
urmare, ea nu încearcă în mod fundamental

să vadă dincolo de planul fizic
sau dincolo de materie,

căci fizicalitatea și materia sunt doar
alte cuvinte pentru lumea percepută,

pentru conținutul percepției. Viața e
instrumentul propriei sale înțelegeri.

Pentru a înțelege viața, nu te deconectezi
de la viață sau de la ceea ce încerci

să înțelegi. În schimb îți îndrepți
atenția asupra a ceea ce se petrece,

încerci să surprinzi nuanțele. Te-ntrebi:
„Ce se petrece aici? De ce se-ntâmplă așa?

Ce înseamnă asta?” Viața în lume e o carte
care trebuie citită și descifrată.

Dar se poate să fim atât de prinși
în nevoia firească de a suferi mai puțin,

încât uităm să citim cartea.
Uităm să fim atenți.

Deși cartea însăși poartă cheia propriei
descifrări. Dacă descifrezi cartea vieții,

automat vei suferi mai puțin,
dar nu o poți descifra

dacă nu ești cu ochii pe minge,
dacă nu ești atent.

Viața e instrumentul
propriei sale înțelegeri.

Toate marile tradiții religioase și
spirituale s-au întemeiat pe această

înțelegere. Și anume că există o realitate
infinită și indivizibilă ce strălucește

în fiecare dintre noi, ca experiența „Eu
sunt” și care ne apare sub forma lumii.

Adică există un ocean al ființei, care stă
la baza tuturor lucrurilor și ființelor

din care orice ființă și orice lucru
își trage existența,

în care toate acestea trăiesc și în care,
în cele din urmă se evaporă și dispar.

Acesta e, de fapt, principiul fondator
al tuturor marilor tradiții religioase:

recunoașterea unității Ființei.

Primul principiu hermetic spune: ‘Totul
este Minte, universul este mental’.

Oriunde am privi, se află Mintea Unică.
Așa cum spunea Rumi, „Oriunde mă uit,

acolo e chipul lui Dumnezeu”. Fie că
scrutăm micro sau macrodimensiunile

spațiului, întâlnim mintea unică. Iată o
imagine a neuronilor umani și o imagine

simulată a distribuției materiei
întunecate în Univers.

Millennium Run e o simulare realizată
de Institutul Max Planck, folosind

supercomputere pentru a crea o
reprezentare a distribuției și evoluției

materiei întunecate în univers. Materia
întunecată formează o vastă rețea cosmică

de filamente și noduri interconectate,
care e aproape identică vizual cu neuronii

și rețelele neuronale din creierul uman.
Același tipar este omniprezent în natură.

Îl putem numi Mintea Unică, sau Dumnezeu
sau pur și simplu „tot ceea ce este”.

Iar ceea ce numim Dumnezeu nu e o ființă
externă, aflată dincolo și înaintea lumii.

Dumnezeu e ființa ce strălucește în
fiecare din noi sub forma cunoașterii

„Eu sunt” și ne apare drept lumea. Deci,
am putea spune din acest punct de vedere,

în limbaj religios, că lumea e apariția
cuvântului lui Dumnezeu, Logosul,

și că noi suntem localizări ale minții
lui Dumnezeu în mintea lui Dumnezeu.

Așadar, cum se face că un câmp universal
de subiectivitate, o conștiință

universală, pare a fi multiplă?
Cum eu nu-ți pot citi gândurile,

presupun că nici tu pe ale
mele. Nu știu ce se întâmplă în galaxia

Andromeda, nici măcar în China. Nu avem
o experiență completă a întregii naturi,

deci cum poate această minte unică
- natura însăși - să aibă aceste limitări

și să pară atât de fragmentată? Ei bine,
cred că știm un proces natural

care face exact asta. Se numește
disociere în psihiatrie. E un proces

prin care o minte se fragmentează
aparent în mai multe centre de conștiință

disjuncte. Avem dovezi empirice clare
pentru acest lucru la oameni,

din neuroimagistică. Iar acum cred că
suntem aproape de a avea o explicație

conceptuală explicită a disocierii bazată
pe teoria informației integrate, care e

principala teorie în neuroștiința
conștiinței. Când se formează o graniță

disociativă, putem vedea dincolo de acea
graniță doar prin intermediul percepției.”

Iar ceea ce percepem atunci este materia,
fizicalitatea. Cu alte cuvinte, materia,

fizicalitatea, e o apariție conștientă
a unui proces conștient

de dincolo de o graniță disociativă.

Fie că descriem aceste procese prin teorii
moderne sau folosind modele antice, precum

cele cinci skandha, ceea ce contează
e să facem conștiente aceste procese

care sunt de obicei inconștiente. Când
acestea sunt conștientizate, atunci

rezistența din cadrul structurii sinelui
poate fi abandonată. Funcționarea

inconștientă a ‘eu-lui’ poate fi
abandonată. Percepția că suntem

un corp fizic, perceperea senzațiilor
din corp, conceptualizarea obiectelor și a

lucrurilor, identificarea cu preferințele
față de acestea și senzația că există

un martor care observă toate astea —
toate aceste procese mentale trebuie

recunoscute ca fiind lipsite de un sine.
Cu alte cuvinte, nu ne mai identificăm cu

fenomenele, lăsându-le să fie exact așa
cum sunt. Nu e o evitare a vieții,

ci dimpotrivă, e o intensificare
a intimității noastre cu viața.

Înțelegerea mea potrivit căreia conștiința
e fundamentală și precedă fizicalitatea

mi-a schimbat radical, de-a lungul anilor,
experiența vieții în lume și semnificația

statutului de ființă umană vie în lume.
Pentru mine, procesul s-a desfășurat lent.

La început a fost doar o înțelegere
conceptuală în capul meu, iar apoi

a pătruns cumva în corp și a început
să-mi moduleze emoțiile, sentimentele,

iar asta schimbă totul. Se schimbă ceea ce
consideri a fi o viață bine trăită,

se schimbă ceea ce consideri a fi
obiective demne de a fi atinse, se schimbă

percepția ta despre tine însuți,
relația ta cu alte creaturi vii, da,

totul se schimbă. Obiectivele personale
legate de statut, putere și bani

au dispărut. Conștientizarea faptului că
viața mea nu e deloc, nu a fost niciodată

și nu va fi niciodată despre mine, ci e
despre natură, iar eu sunt doar

o manifestare locală a naturii, această
înțelegere duce la o relaxare profundă

a anxietății generate de nevoia
de a atinge anumite obiective personale

sau de dezamăgirea pricinuită
de neatingerea acelor obiective personale.

Toate acelea au dispărut. Acum îmi trăiesc
viața ca o formă de slujire a naturii.

Sunt deschis față de tot ceea ce natura
vrea să facă prin mine și, deși poate suna

ca și cum aș fi legat de serviciu
ca un sclav, nu se simte așa.

E ca și cum nu aș mai avea
responsabilitatea opresivă și copleșitoare

de a mă face personal fericit. E cea mai
opresivă idee pe care o poate avea

mintea umană, și anume că viața ta
e despre tine și, prin urmare,

ai responsabilitatea de a fi fericit, așa
că, atunci când nu reușești,

e eșecul tău și apoi începi să regreți.
Nu, asta s-a dus. A dispărut.

E unul dintre lucrurile care s-au schimbat
în viața mea. O înțelegere mai profundă

a realității conduce direct la empatie, la
respect reciproc, la scopuri non-egoiste.

Duce la reducerea tiparelor
comportamentale de dependență.

Așadar, nu încape nicio îndoială că, dacă
înțelegerea umanității ar fi mai profundă

și mai pătrunzătoare,
viața ar fi cu siguranță mai bună.

Soluția problemelor lumii e recunoașterea
adevăratei surse a problemelor, și anume

egoul care acționează doar în propriul
interes. Nu contează cu ce se ocupă egoul;

politică, religie, economie sau educație.
Atât timp cât funcționează pe baza

falsei premise că există un „eu” separat,
atunci vom continua să perpetuăm suferința

și separarea. Singura soluție
pentru omenire în momentul de față

este să se trezească.

În budism, atunci când dispare sentimentul
de sine ca un lucru separat și, totdată,

nu mai există nimic altceva decât Sinele,
apare nirvana, încetarea activității

egocentrice, încetarea iluziei,
încetarea visării,

și trezirea din starea de
personaj în visul vieții.

Cuvântul s-a făcut trup și
S-a sălășluit printre noi, spune Biblia.

Cuvântul e adesea tradus prin Logos, care
e un termen străvechi cu înțeles profund.

Logosul e asociat cu eternitatea,
Adevărul și revelația directă.

S-ar putea spune că prin Logos
sau prin Conștiința lui Hristos,

sau prin natura lui Buddha se face
cunoscută mintea lui Dumnezeu.