Libertate, scurtături și combativitate I Antoine de Maximy I TEDxMarseille

Exploratorul și autorul face elogiul combativității cu ocazia discursului său la TEDxMarseille. Înarmat cu camere portabile, cu o imaginație debordantă și cu o doză mare de îndrăzneală, Antoine de Maximy traversează lumea așa cum face un om orchestră. Atras destul de devreme de meseria de realizator, nu prea știe cum s-o abordeze. Nu-i grav: soarta îi dă o mână de ajutor oferindu-i posibilitatea de a se angaja în serviciul cinematografic al armatei, unde poate învăța tehnicile de imagine. Atunci descoperă spiritul lui aventurier. La întoarcere, lucrează la mai multe filmări, în special pentru CBS News, participă la expediții științifice, încearcă documentarul despre animale. Moderează, de asemenea, emisiuni pentru France 2 sau Planète. Dar cel mai mare succes rămâne „Voi dormi la dumneavoastră”. Începând cu acest concept inovator, el își propune să întâlnească locuitori dintr-o țară și le cere să-l găzduiască și, datorită camerelor sale, filmează aceste experiențe educative.

Această prezentare a avut loc în cadrul unui eveniment TEDx local, folosind formatul conferințelor TED, dar fiind organizat în mod independent. Pentru a afla mai multe accesați: http://ted.com/tedx

Știți ce mă amuză?

Adineauri el v-a aruncat mingea,

eu poate vă arunc papucul la sfârșit.

(Râsete)

Nu am minge.

(Râsete)

Bun, am venit să vă vorbesc
despre libertate,

drumuri lăturalnice și combativitate.
Este un pic ciudat.

De fapt, despre libertate,
urmează imediat.

Sunt foarte mulțumit,
pentru că sunt destul de liber,

am o viață, aș spune, liberă.

Adică fac ce vreau,
plec când vreau, trăiesc singur.

dar asta este de fapt o alegere.

O mică paranteză,
nu am spus-o la repetiții,

dar când ești cu cineva, o prietenă,

primul lucru pe care îl face,
face curățenie,

adică le izgonește pe toate celelalte.

Ei bine, eu nu sunt de acord,
așa că prefer să rămân singur.

Cel puțin lucrurile sunt clare.

Asta e libertatea.

Fiecare face ce vrea, nu fac propagandă.

În fine.
Astăzi, treaba mea e să călătoresc.

să merg în toate țările,
să întâlnesc tot felul de oameni

pentru emisiunea care se numește
„Voi dormi la dumneavoastră”.

(Râsete)

Bun, asta e.

De fapt, scopul este să mă plimb așa,

înhămat cu camere mici de filmat,
să întâlnesc oameni

din toate mediile. Acolo eram în Tanzania,

el era tare, foarte tare.

În medii extrem de diferite,
în țări diferite,

o dată la bogați, o dată la săraci.

o dată în țări reci, o dată în țări calde.

Dar există ceva ce păstrez tot timpul:

această libertate diabolică
de a nu ști ce voi face.

E foarte important pentru că atunci
când știi ce vei face,

ai programul tău, deci știi unde mergi

și nu te mai uiți în jurul tău.

Când nu ai un program,

ești dispus să întâlnești pe cineva ca el.

Și de fapt, m-am trezit
în tot felul de locuri.

Vă propun să privim,

pentru că am impresia că merg prea repede

în raport la imaginile mele.

Ba nu, e adevărat. Aici sunt în Nicaragua.

Acolo am spart un balon,

erau baloane mici
și poc!, nu am pus sunetul.

Este destul de improvizat

pentru că la repetiții
nu am zis deloc același lucru.

(Râsete)

Da, nu-mi mai amintesc ce am zis
de la o repetiție la alta.

Și nici nu recunosc bine oamenii.

În fine, sunt multe lucruri
care duc la asta.

(Aplauze)

Pe scurt.

Aici eram în Tanzania. La fel.

Namibia, pardon.

Uite, din fericire este scris.

(Râsete)

Pe scurt, sunt fericit,
mă distrez, am 58 de ani,

nu știu ce voi face,

dar nu mi-e deloc frică de viitor,

deoarece cred că, în cele din urmă,
mi-am găsit locul oarecum.

Deși am început într-un mod un pic ciudat,
am avut noroc.

Știți, ne naștem, ajungem într-o familie,

fără să cerem nimic, iar eu,
eu am nimerit la niște nobili.

(Râsete)

Vă jur că e adevărat.

Iată castelul familiei.

(Râsete)

Și pentru că vorbim un pic despre noi
și despre oamenii pe care îi întâlnim,

ei bine, Riadh pe care l-ați văzut
chiar înaintea mea,

imaginați-vă că unul din asociații lui
este vărul meu.

(Râsete)

Deci, vărul meu e un descendent
al acestei familii ca mine, de altfel,

și o mică paranteză, eu sunt contele,
nu este o glumă.

(Râsete)

Dar n-am avut castelul
pentru că a avut loc revoluția.

Prin urmare, nu se mai dă contelui,
ci cei care au bani îl cumpără.

Dar, în același timp, rămâne
castelul meu în mintea mea.

Și oricum nu aveam timp să mă ocup de el.

Eu am avut noroc având în vedere
că m-am născut, nu la niște nobili,

ci la părinții mei.

Pentru că tatăl meu s-a rupt,
într-un fel, de familia lui,

fără să se supere,
dar vrând să trăiască o altă viață.

A devenit pictor, la fel și mama.
Iar părinții mei

erau totuși niște oameni
destul de excepționali.

Nu știu, cred că nu apăs bine
pe chestia asta.

Tatăl meu și mama mea.

Părinții mei aveau ceva special,

anume faptul că prioritatea lor
era să creeze, să picteze și să se amuze.

De exemplu, ceva ce nu era deloc
o prioritate era menajul.

(Râsete)

Când veți vedea bucătăria, veți înțelege.

Bucătăria, doar mobilă recuperată.

Dar niște lucruri, dacă deschideai
ușile cădeau.

O dezordine totală.

Imaginile nu sunt foarte bune,
sunt destul de vechi.

Pentru că ei considerau că orice minut
petrecut cu menajul

era pierdut pentru a face altceva.

Tatăl meu nu făcea ordine,
el zicea: „Ordonat înseamnă pierdut”.

Și avea dreptate pentru că nu
mai găseai niciodată nimic.

Iar mama, cum nu avea bani,

a început să picteze pe lăzi
pe care le recupera din piețe.

Câteodată picta prizonieri
pe lăzi pătrate.

În fine, picta pe șipci,

dar între șipci sunt spații,

deci punea o țesătură
și rezultau bare virtuale.

Și a pictat astfel ani de zile,
oameni în închisoare.

(Râsete)

Scopul scuză mijloacele.

Sau este invers, mijloacele...

Dar când a avut ceva mai mulți bani,

a avut mijloacele să cumpere planșe.

Asta i-a permis să facă tablouri mari

cu oameni tot în închisoare.

Și vă pot spune, fără glumă,
că părinții mei sunt oameni pozitivi.

Pe bune!

(Râsete)

Iar tatăl meu a avut o altă idee.

A început să facă linii mici,
intersectate.

Vedeți sfera, sunt numai linii mici.

Sunt atât de lungi.

Cu cât erau mai multe linii mici,
cu atât era mai negru,

cu cât erau mai puține,
cu atât era mai alb. Logic.

Și într-o zi, a făcut un desen,
apoi a făcut un altul alături,

apoi a mai făcut unul lângă
cu multe linii mici.

Ei bine, tot ansamblul a ajuns
la 82 m lungime.

(Râsete)

Era, totuși, special tatăl meu.
(Râsete)

82 m lungime.

Și cu ce seamănă?

Vă las să priviți,
cum vreți să definiți asta?

(Râsete)

E adevărat. Este foarte drăguț,
extrem de original,

dar nu știi cum s-o numești.

Deci, el a numit-o
suita în omologia singulară.

Suită inexactă în omologia singulară.

Un matematician știe că există
o suită exactă în omologia singulară,

dar lucrarea tatălui meu era,
mai degrabă, inexactă.

Deci eu m-am născut într-un mediu

în care exista o atmosferă specială

și mai ales, o atitudine foarte deschisă.

În schimb, la nivel structural,
nu era la fel.

(Râsete)

De exemplu, tatăl meu
care și-a luat permisul la 46 de ani,

a picat examenul de cinci ori
și l-a luat a șasea oară

pentru că tipul i-a zis: „Dacă vă pic
iar va trebui să reluați codul rutier”,

și el a avut grijă, nu glumesc,

să lovească mașina în ziua următoare,

pentru că tot nu știa să conducă bine.

Era o persoană un pic cu capul în nori.

Așa că eu, când am vrut să fac ceva,
a trebuit să mă concentrez.

Din fericire, aveam prieteni mult mai
pragmatici, pe care i-am observat.

Astfel am devenit foarte metodic.

Nu par a fi astfel în emisiunea
„Voi dormi la dumneavoastră”,

dar sunt foarte metodic.

Pentru că nu am de ales.

Pentru că dacă nu gândesc metodic
în ceea ce fac,

atunci nu fac decât artă,
în stilul părinților mei.

Adică nu m-aș alege cu nimic.

(Râsete)

Apoi,

pentru că trebuie să mă grăbesc,
au trecut deja opt minute.

(Râsete)

Apoi voiam să fac televiziune.

M-am apucat de expediții stiințifice,

și am făcut lucruri geniale.

Expediții foarte, foarte frumoase
din care am învățat o mulțime de lucruri.

Nu am făcut studii, m-au dat afară
la 17 ani după ce am rămas repetent.

Bun. În fine, nu era de mine.

Asta e: „le radeau des cimes",
o chestie genială.

Imaginați-vă că această
platforma are 450 metri pătrați.

E așezată cu ajutorul unui zeppelin

peste pădurea ecuatorială,
peste coronament.

Te întrebi, tot timpul, iese, nu iese.

Și se transformă imediat într-un
laborator pentru cercetători,

care urcă pe ea cu ajutorul frânghiilor,

ajungând într-un loc unde
nu ar fi putut să meargă niciodată,

pe ramuri mici și subțiri,

pentru a studia cel mai important
lucru despre pădure,

adică acolo unde sunt florile,
insectele și toate cele.

A fost genial.

Apoi am făcut tot felul de expediții.

Aici coboram în prăpăstiile Groenlandei.

Toate astea s-au întâmplat înainte
de „Voi dormi la dumneavoastră”.

Scopul era explorarea acestor prăpăstii
care s-au format natural.

Avem așa ceva în munții noștri,
se numesc mori.

Numai că în Groenlanda au
200 de metri adâncime.

Iar eu, când coboram în așa ceva...

Nu prea este genul meu,
nu obișnuiesc să fac asta.

Te trezești la capătul unei frânghii,
singur, doar unul poate fi pe o frânghie.

Iar în locul în care trebuie
să schimbi frânghia,

este super complicat,
atingi sloiul de gheață,

te gândești că nu te afli
într-un loc pentru ființe umane.

Aici la fel. M-am scufundat
cu un submarin.

La 5.000 de metri cu Nautilul Ifremer.

Dar pentru acest film,
a fost extraordinar:

două submarine,
unul să-l filmeze pe altul.

Pentru un film, este extraordinar
să ai imagini de pe fundul mării.

Acolo eram la 1.000 de metri.

Expediții absolut incredibile.

Iar în următoarea,

am început să dorm în locuri ciudate.

Pentru că expediția imediat următoare

a fost o expediție într-un vulcan

care se află în Republica
Democratică Congo,

și care se numește, e chiar frumos,
nu glumesc, Nyiragongo.

Vă imaginați un vulcan
de 3.500 de metri înălțime,

cu un crater de 800 de metri?

Sunt un pic înainte, dar ajungem acolo.
Vulcanul Nyiragongo, pentru doamne,

și domni.

Trebuie să fii atent când începi
să vorbești de femei și bărbați,

trebuie să fie fix la fel.

Așadar, am coborât în acest vulcan
ca să căutăm lavă

Nu știu dacă vedeți, vulcanul e activ,
nu erupe,

e puțin nervos, dar nu e furios,

și a trebuit să coborâm până la fund,
adică de trei ori turnul Eiffel,

ca să căutăm lavă.

Nu am putut merge până la fund,
am coborât pe frânghie,

pentru a căuta aceste eșantioane de lavă.

Vedeți despre ce fel de coborâre vorbim.

Adică, nu este simplu.

Acum ajungem la ceea ce voiam să vă spun,

combativitatea.

Pentru că atunci când vrei să obții ceva,

fie să faci un film,
fie să recuperezi un eșantion de lavă,

când vrei să faci ceva de genul acesta,

trebuie să te bați.

Și prima problemă întâmpinată,

în calitate de tip
care vrea să obțină ceva,

este, adesea...vă las totuși
să priviți asta, este frumos,

noi voiam un pic din chestia aia roșie.

Iată! Deloc complicat în principiu.

Vă pot spune că a fost foarte greu.

Primul lucru care ne împiedică
e îndoiala și faptul că-ți spui:

„Probabil n-o să meargă.”

Și avem adesea tendința să vrem,
așa cum spunea și Riadh,

avem tendința să vrem să fim siguri
de reușita noastră înainte să facem ceva.

Dar eu vă spun un lucru:
„Trebuie s-o faceți.”

Trebuie s-o faceți
pentru că dacă nu merge,

cel puțin, nu veți avea regrete.
Iar acest lucru e extrem de important.

Pentru că „ Voi dormi la dumneavoastră”,
să știți,

nimeni nu a vrut acest serial.

În fine, e normal, e filmat cu picioarele.

(Râsete)

Nu mă uit în cameră,
să nu te aștepți la imagini frumoase.

Sunetul, sunt microfoane mici,
nu există inginer de sunet.

Când cineva îmi vorbește, adesea,
ascult pe jumătate,

pentru că încep deja să mă gândesc:

Mă aflu într-un loc periculos?

Voi fi atacat pe la spate?

Acest client, acest tip e interesant?

Voi avea o secvență frumoasă?

Încerc multe lucruri,
sunt multe de gestionat.

La început, când am propus o emisiune

în care să fiu văzut încadrat așa,

mai mult decât un prezentator al
știrilor de la ora 20, un plan din două,

și am spus: „Voi întâlni oameni,

nu știu pe cine, nu știu ce voi face
și nu știu unde.”

(Râsete)

Asta nu i-a liniștit.

Totuși, am făcut-o.

Dar nu eram plătit.

Din fericire era o casă de producție
în spatele meu,

numai că se îndreptau spre faliment.

Pentru că această casă de producție
care bine se numește „Alegerea bună”.

(Râsete)

lansase o filmare în Antarctica,

o poveste despre pinguini,

și, după două luni, nu mai puteau
plăti pe nimeni. (Râsete)

Povestea pinguinilor este
„Marșul pinguinilor”,

Oscar la Hollywood,
într-adevăr un mare succes.

Dar nu mă mai puteau plăti.
Așadar, a trebuit să mă descurc.

Și timp de câțiva ani,
înainte să înceapă canalele să vină.

Din fericire, a fost canalul
Voyage la început, apoi Canal+

și apoi France 5 a făcut
cunoscută această serie.

Ce spun e că e foarte important
s-o faci și să ai încredere.

Mai întâi ca să nu ai regrete,

pentru că îți spui: „N-o fac”,

și 10 ani mai târziu îți spui:
„Poate era o idee bună.”

Mai rău, altcineva a făcut-o.

Ei, asta! Eu nu aș vrea ca
așa ceva să mi se întâmple.

Pe parcursul filmărilor de la
„Voi dormi la dumneavoastră”,

acest tip de combativitate s-a menținut.

De exemplu am făcut pană când eram
cu motorul în sudul Etiopiei.

Nu mai merge, deci împing.

Un om normal își spune:
„Este un adevărat infern.”

Sunt 40 de grade,

nu știu ce să fac, nu este amuzant

Doar că acolo filmez.

Și ceva se întâmplă, pentru că atunci
când totul este OK pentru mine,

oamenii care privesc filmul
sunt mulțumiți,

dar când lucrurile nu ies bine,
sunt și mai mulțumiți.

(Râsete)

Nu este plăcut.

Așadar, împing motorul,
dar știu că am o secvență bună.

Îmi amintesc de o muscă,
se pune acolo, vezi?

o plesnesc, o ratez, îmi dau una,

știu că oamenii sunt mulțumiți.

(Râsete)

În timp ce-mi împing motorul
cu sudoare, la 40 de grade.

Și chiar trebuie să te zbați tot timpul.

Dar mie îmi place povestea asta:

era un navigator destul de cunoscut
care se numea Bernard Moitessier,

și știu că avea un prieten care voia
să aibă un vapor, așa cum avea el,

dar nu avea bani.

Într-o zi se afla în port,
probabil în Marsilia,

și vede o carenă care se scufundase
la trei metri adâncime.

Și își spuse: „Voi coborî
cu bidoane cu aer,

le voi pune înăuntru

și când vor fi destule,
vaporul va urca la suprafață.”

Și a făcut acest lucru zile întregi.

Îți trebuia consecvență și voință.

Tipul acela, a avut vaporul lui,

dar nu l-a obținut așa cum am crede.

Vorbea cu un tip din când în când,
în mod constant,

au devenit prieteni,

iar celălalt era impresionat
de această voință,

și într-o zi, acesta i-a zis:
„Eu sunt bătrân, nu am copii,

eu am un vapor, ți-l dăruiesc.”

Asta ilustrează foarte bine
ce înseamnă combativitatea.

Te lupți pentru ceva,
nu știi dacă va merge,

dar vei obține tot timpul ceva.
Cu siguranță.

Aceste calități se vor vedea.

Cred că un lucru e foarte important:
dacă se poate,

să ai sentimentul că ai reușit în viață.

A reuși în viață nu înseamnă
doar să câștigi bani,

înseamnă să fii mulțumit de ce faci.

Eu îl felicit pe cel care trăiește
liniștit și asta îi convine.

Și ca să închei,
spun că cel mai important lucru

nu sunt banii,

dintr-un motiv foarte simplu,
cu toții vom muri.

Da, știu, nu este amuzant.

Și când vom muri,

sunt șanse mult mai mari
să luăm cu noi amintirile

și nu economiile.

Meditați la acest lucru. Am terminat.

(Aplauze)