O odă adusă vieții pe Pământ

Dacă ar trebui să îi explici unui nou născut ce înseamnă să fii un om pe Pământ în secolul XXI, ce ai spune? Artistul vizual Oliver Jeffers a scris răspunsul într-o scrisoare pentru fiul său, împărtășind perle de înțelepciune asupra existenței și diversității vieții. El oferă observații asupra dramei frumoase și fragile a civilizației umane în această prezentare poetică, acompaniată de ilustrațiile și animațiile sale originale.

[Oliver Jeffers]

[O odă adusă vieții pe Pământ]

Salut!

Sunt sigur că până la finalul
acestei propoziții,

ținând cont de cum vorbesc,

vă veți da cu toții seama
că vin dintr-un loc care se numește

planeta Pământ.

Pământul este destul de grozav.

Este casa noastră.

Și a microbilor.

Dar să lăsăm acești [bip]

pentru că nu sunt
singurul lucru care ne interesează.

Aceasta planetă e casă
și pentru mașini, varza de Bruxelles;

acei pești ciudați
care au propriile lanterne pe cap;

artă, foc,

stingătoare de incendii,

legi, porumbei, sticle de bere,

lămâi și becuri;

Pinnot Noir și paracetamol;

stafii, țânțari, păsări flamingo, flori,

havaiane, lifturi și pisici,

filmulețe cu pisici, internet;

grinzi de fier, construcții și baterii,

inventivitatea și ideile strălucite,
viața știută...

și multe alte lucruri.

Cam tot ce știm și de care am auzit.

Este locul meu preferat, de fapt.

Această sferă mică,

care plutește într-o zonă
rece și întunecată a cosmosului.

Ah, apropo, accentul este din Belfast,
care se găsește...

aici.

Aproximativ.

Ați putea crede că planeta Pământ
vă este cunoscută,

întrucât de aici veniți.

Dar este foarte posibil

să nu vă fi gândit la elementele de bază
de ceva vreme.

Eu credeam că știu.

Chiar credeam că sunt expert.

Până când a trebuit să explic întregul loc

și cum funcționează acesta,

cuiva care nu a mai fost aici până acum.

Nu e ceea ce vă gândiți,

deși tatăl meu a spus dintotdeauna

că semnul că există viață inteligentă

e faptul că nu s-au deranjat
să ne contacteze până acum.

De fapt, încercam să îi explic
aceste lucruri fiului meu nou-născut.

Suntem părinți pentru prima oară,

eu și cu soția mea,

așa că l-am tratat ca pe majoritatea
invitaților care sosesc prima oară acasă,

oferindu-i un tur al casei.

Aici trăim noi, fiule.

Asta e camera unde facem mâncare.

Asta este camera
unde ținem colecția de scaune, și tot așa.

Este stimulant,

să-i explici unui bebeluș
cum funcționează planeta.

Dar după ce am râs,

și după ce am depășit amploarea
a cât de puține cunosc nou-născuții

și cât de puține știm și noi,

să explici întreaga planetă
devine un fenomen intimidant.

Dar am încercat oricum.

Pe măsură ce în primele săptămâni

prezentam lumea așa cum o vedeam,

am început să notez
lucrurile ridicole pe care le spuneam.

Notele s-au transformat ușor
într-o scrisoare

pentru fiul meu, când va ști să citească.

Acea scrisoare a devenit o carte

despre principiile de bază
a ceea ce înseamnă să fii om

pe planeta Pământ, în secolul XXI.

Unele lucruri sunt evidente.

Cum ar fi că planeta
e formată din două părți:

uscat și apă.

Altele sunt mai puțin evidente,
până când te gândești la ele.

Ca de exemplu timpul.

Uneori lucrurile se pot mișca încet
aici pe Pământ.

Dar de cele mai multe ori, se mișcă rapid.

Așa că folosește-ți bine timpul,
va trece înainte să-ți dai seama.

Sau oamenii.

Oamenii vin în toate formele,
mărimile și culorile.

Poate că arătăm cu toții diferit,

acționăm diferit și vorbim diferit,

însă nu te lăsa păcălit.

Suntem cu toții oameni.

Nu mă miră
că dintre toate locurile din univers,

oamenii trăiesc doar pe Pământ,

pot trăi doar pe Pământ.

Chiar și atunci,
doar în unele zone de uscat.

Există o suprafață mică pe planeta noastră

ce poate fi locuită cu adevărat de oameni,

și uite așa trăim cu toții
înghesuiți aici.

Este ușor să uiți
atunci când ești aproape de sol,

de pietre, de frunziș, de ciment,

cât de limitat este locul
în care ne învârtim.

Privit de jos, de pe pământ,

orizontul pare că se întinde la nesfârșit.

Până la urmă, nu este un ritual zilnic

să ne gândim unde suntem mai exact
pe acestă planetă

și unde se situează această sferă
în spațiu.

Nu am vrut să îi spun fiului meu
aceeași poveste despre țări

care mi s-a spus și mie,
când am crescut în Irlanda de Nord.

Că facem parte dintr-o mică comunitate

care ignoră viața
în afara preocupărilor imediate.

Am vrut să încerc să simt
cum se vede planeta noastră

ca un singur sistem, un singur obiect,

care atârnă în spațiu.

Ca să fac asta,

a trebuit să fac trecerea
de la schițe plane pentru cărți

la sculpturi 3D pentru stradă,

și aș fi avut nevoie de 60 de metri,

cât o clădire din New York City,

pentru a construi
un model al lunii la scară largă,

a Pământului și a noastră.

Acest proiect s-a desfășurat
în parcul High Lane din New York

iarna trecută,

la a 50-a aniversare
a misiunii lunare Apollo 11.

După instalare,

mi-am putut pune o cască de astronaut
împreună cu fiul meu

și ne-am lansat, ca echipajul Apollo 11
în urmă cu jumătate de secol,

către Lună.

Ne-am învârtit în jurul Lunii

și ne-am uitat înapoi la noi.

M-am simțit foarte singur

acolo în întuneric.

Și doar mă prefăceam.

Luna este singurul obiect

cât de cât apropiat de noi.

Și la scara acestui proiect,

în care planeta noastră
are un diametru de trei metri,

Marte, următoarea planetă,
ar fi cât o minge de yoga

și s-ar fi aflat la aproape 3 km distanță.

Deși granițele nu sunt vizibile
din spațiu,

pe sculptura mea

am trasat fiecare graniță.

Dar în loc să trec numele țării
în spațiile delimitate,

am scris de fiecare dată:

„Aici trăiesc oameni,
aici trăiesc oameni.”

„Aici trăiesc oameni.”

Iar pe Lună am scris:

„Aici nu trăiește nimeni.”

Adeseori, lucrurile evidente

nu sunt atât de evidente
până când te gândești la ele.

Uitându-te la orice,
de la o distanță suficient de mare

îți schimbă perspectiva,

așa cum mulți astronauți au experimentat.

Iar ochii umani au văzut Pământul

privit doar de pe Lună.

Mai avem mult de parcurs

până ajungem
la marginile sistemului nostru solar.

Și chiar până la alte stele
sau constelații.

Există un singur punct în întregul cosmos

care este prezent
în toate constelațiile de stele,

și acesta este

aici, Planeta Pământ.

Acele imagini
pentru constelațiile de stele

au sens privite doar de aici, de jos.

Poveștile lor au sens doar aici pe Pământ.

Și înseamnă ceva doar pentru noi.

Pentru oameni.

Noi suntem creaturi ale poveștilor.

Suntem poveștile pe care le spunem,

suntem poveștile care ne sunt spuse.

Gândiți-vă puțin
la povestea civilizației umane pe Pământ.

Vorbește despre creativitatea, eleganța,

generozitatea ce caracterizează
natura unei specii

care este de asemenea egoistă, vulnerabilă

și sfidător de protectivă.

Noi, oamenii,
apărăm flacăra existenței noastre

de elementele sălbatice și vaste
din afara controlului nostru,

marele dincolo.

Însă întotdeauna ne întoarcem la flacără.

„Din câte știm,”

spus la modul declarativ,

asta însumează toate cunoștințele noastre.

Dar când este spus în alt mod:

„din câte știm,”

înseamnă că de fapt nu știm nimic.

Aceasta este drama frumoasă și fragilă
a civilizației.

Suntem actorii și spectatorii
unei piese cosmice

care înseamnă totul pentru noi,

dar nu înseamnă nimic în altă parte.

Posibil să nu însemne atât de mult
nici măcar aici.

Dacă ne gândim cu adevărat
la relația cu barca noastră,

cu Pământul nostru,

ar fi mai mult o poveste
despre ignoranță și lăcomie.

Cum este și cazul lui Fausto,

un om care avea impresia că posedă totul

și și-a propus să verifice ce îi aparține.

Pretinde cu ușurință că deține o floare,

o oaie, un copac și un câmp.

Lacul și muntele
se dovedesc a fi mai greu de cucerit,

dar și ei cedează.

Dar atunci când încearcă
să pună stăpânire pe mare,

lăcomia devine pierzania sa,

când, într-un moment de aroganță,

se urcă peste bord
pentru a-i arata mării cine este șeful.

Dar el nu înțelege,

alunecă sub valuri,
se scufundă până la fund.

Marea s-a întristat de soarta lui

însă a continuat să fie mare.

Precum și toate celelalte obiecte
pe care le-a posedat,

căci soarta lui Fausto
nu contează pentru ele.

Oricât de importanți ne credem
în acest cosmos,

nu am avea nimic

dacă nu ar exista Pământul.

Care ar continua să se învârtă fericit

și fără noi.

Pe această planetă există oameni.

Ne trăim zilele,

uneori ne uităm în sus și în afară,

de cele mai multe ori
ne uităm în jos și înăuntru.

Uitându-ne în sus și desenând linii
între luminile de pe cer,

am încercat să înțelegem haosul.

Uitându-ne în jos, am desenat linii
pe pământ, pentru a ști unde aparținem

și unde nu.

Uităm adeseori că aceste linii
care conectează stelele

și acele linii care împart teritoriile

există doar în mintea noastră.

Și ele sunt doar povești.

Executăm în fiecare zi rutine și ritualuri

în concordanță cu poveștile
în care credem,

iar acum, povestea se schimbă
pe măsură ce o scriem.

Există multă teamă în această poveste,

și până de curând,

poveștile ce păreau să aibă
cea mai multă putere

erau acele povești amare

despre cum totul a mers rău
pentru noi, individual și colectiv.

A fost inspirațional să văd
cum binele răsare din rău.

Cum se trezesc oamenii acum
când facem bilanțul global

și realizează că legăturile
pe care le avem unii cu alții

sunt cele mai importante lucruri
pe care le avem.

Dar să ne dăm înapoi un pas.

Pentru cât ne-am lamentat,

ne petrecem prea puțin timp
savurând cel mai important lucru

care a funcționat pentru noi.

Că suntem aici, în primul rând,

că suntem în viață.

Că suntem încă în viață.

Un milion și jumătate de ani
după ce am descoperit chibriturile,

nu am ars casa în totalitate.

Încă.

Șansele de a fi aici sunt infime.

Și totuși suntem aici.

În ciuda tuturor pericolelor.

N-au trăit niciodată
mai mulți oameni pe Pământ ca acum.

Folosind mai multe lucruri.

A devenit evident
că multe dintre sistemele vechi

pe care le-am inventat pentru noi

sunt depășite.

Și trebuie să construim unele noi.

Dacă n-ar fi existat microbii,

focul nostru colectiv
ne-ar fi putut sufoca de multă vreme.

În timp ce privim rotițele industriei
cum se opresc încet,

mașinăria progresului devine tăcută,

avem cele mai îndrăznețe oportunități

de a apăsa butonul de reset.

De a lua o cale diferită.

Aici suntem pe Pământ.

Iar viața pe Pământ este un lucru minunat.

Pare mare, acest Pământ ,

dar suntem mulți care locuim aici.

Șapte miliarde și jumătate
la ultima numărătoare,

cu mulți alții născându-se în fiecare zi.

Chiar și așa,

avem de toate pentru toată lumea

dacă suntem dispuși să împărțim.

Așa că vă rog,

fiți înțelegători.

Dacă vă gândiți altfel,

dacă Pământul e singurul loc
în care trăiesc oameni,

este locul cel mai puțin singuratic
din univers.

Sunt o mulțime de oameni
care să ne iubească

și o mulțime pe care să îi iubim.

Avem nevoie unii de alții.

Știm asta acum, mai mult ca niciodată.

Noapte bună!