Reflecțiile unui jurat asupra pedepsei cu moartea

Lindy Lou Isonhood a crescut într-un oraș în care pedeapsa cu moartea era un fapt al vieții, o parte tacită a culturii. Dar după ce a devenit jurat într-un proces al unei crime de gradul întâi și a votat în favoarea condamnării acuzatului la moarte, ceva în ea s-a schimbat. În aceast discurs personal, Isonhood reflectează asupra întrebării pe care și-a pus-o în cei 25 de ani de la proces: „Sunt un criminal?”

Era joi,

23 iunie 1994.

(Oftează)

„Luați-vă lucrurile.
Sunteți liberi să plecați.

După ce sunteți escortați afară,
mergeți direct la mașinile dumneavoastră.

Nu vorbiți cu reporterii."

Mi se învârte capul,

inima îmi bate tare,

simt că mă sufoc.

Vreau doar să plec de acolo.

Când ajung la mașină,

arunc totul în spate,

și mă prăbușesc pe scaunul șoferului.

„Nu pot face asta.

Nu pot merge acasă la familia mea

pe care nu am văzut-o de o săptămână

și să mă prefac că sunt fericită."

Nici măcar dragostea și suportul lor

nu mă pot ajuta în acest moment.

Tocmai am condamnat un om la moarte.

Și acum ce?

Mă duc acasă pur și simplu și spăl vasele?

Vedeți, în Mississippi,

pedeapsa capitală face parte
din cultura noastră tacită.

Logica fiind, dacă omori pe cineva

atunci și tu vei fi condamnat la moarte.

În cadrul procesului de selecționare
a juraților, m-au întrebat:

„Ați fi capabilă,

dacă dovezile prezentate justifică
condamnarea la moarte,

ați fi capabilă să votați

rațional și fără rezerve,

pentru pedeapsa capitală?"

Răspunsul meu a fost un „da” categoric

și am fost selectată ca Juratul Numărul 2.

Procesul a început.

În fața dovezilor

și fotografiilor victimei,

primul meu gând a fost:
„Da, omul ăsta este un monstru,

merită să fie condamnat la moarte.”

Zile întregi, stăteam acolo
și mă uitam la mâinile lui

care au ținut cuțitul,

și la pielea lui albă ca laptele,

ochii lui...

Ei bine, a petrecut nenumărate zile
în celula lui,

fără lumina soarelui,

așa că ochii îi deveniseră la fel de negri
ca părul și mustața.

Era foarte intimidant,

și nu exista niciun dubiu
în privința vinovăției lui.

Dar în ciuda acestei vinovății,

pe măsură ce zilele treceau,

am început să văd acest monstru

ca pe o ființă umană.

Ceva în interiorul meu se schimba
și nu înțelegeam ce.

Începeam să mă întreb

dacă într-adevăr voiam să condamn
acest om la moarte.

Când deliberările au început,

judecătorul ne-a dat instrucțiuni

care să fie utilizate ca instrument

în stabilirea verdictului.

Ei bine, acest instrument ne-a condus
către o singură decizie,

pedeapsa cu moartea.

M-am simțit pusă la zid.

Mintea și inima erau în contradicție,

și gândul la pedeapsa capitală

îmi repugna.

Dar am urmat instrucțiunile judecătorului,

am respectat legea,

am cedat.

Am cedat și am votat
alături de ceilalți 11 jurați.

Și iată

sistemul nostru judiciar
defectuos în acțiune.

Stau acum așadar în mașină,

și mă întreb:

Cum ar putea viața mea să mai fie
la fel ca înainte?

Viața mea era simplă:
copii, muncă, biserică, sporturi

o viață normală ca a tuturor.

Acum totul părea banal.

Eram confuză.

Furia, teama,

vinovăția, depresia...

nu îmi dădeau pace.

Știam că trebuie să merg mai departe,

așa că am căutat consiliere.

Am fost diagnosticată cu tulburare
de stres post-traumatic

și mi s-a spus că cel mai bun mod
de a trece peste

era să vorbesc despre traumă.

Dar dacă vorbeam sau încercam
să vorbesc despre traumă

cu oricine altcineva,

eram oprită.

Nimeni nu voia să audă așa ceva.

A fost un criminal. Treci peste!

Atunci am decis să devin
o supraviețuitoare tăcută.

12 ani mai târziu, în 2006,

am aflat că Bobby Wilcher
a renunțat să mai facă apel,

iar data execuției se apropia.

A fost ca o lovitură în stomac.

Toate sentimentele ținute ascunse
începeau să iasă la suprafață.

În speranța de a-mi găsi pacea,
l-am sunat pe avocatul lui Bobby:

„Pot să îl văd pe Bobby
înainte să fie executat?”

În drum spre penitenciar
în ziua execuției,

îmi imaginam

că Bobby va fi în culmea disperării.

Dar în mod surprinzător, era foarte calm.

Pentru două ore am stat acolo cu el
și am vorbit despre viață,

și i-am cerut să mă ierte pentru rolul
ce l-am avut în condamnarea sa.

Răspunsul lui a fost:

„Nu trebuie să vă cereți iertare.

Nu dumneavoastră m-ați pus aici.

Mi-am făcut asta cu mâna mea.

Dar dacă o să vă simțiți mai bine,

vă iert.”

În drum spre casă,

am oprit la un restaurant
și am comandat o margarita.

(Râsete)

Nu cred că exista una suficient de mare...

(Râsete)

ca să mă calmez.

Mi-a sunat telefonul.

Era avocatul lui Bobby.

Cu două minute înaintea execuției,

i s-a acordat o amânare.

Această amânare mi-a permis

să iau legătura cu Bobby.

Și oricât de nebunesc ar suna,

am devenit prieteni.

Trei luni mai târziu,

Bobby a fost executat
de către Statul Mississippi.

Sunt aici să vă împărtășesc povestea mea,

pentru că după exact 22 de ani

am reușit să mă deschid
și să vorbesc despre asta,

când o prietenă m-a încurajat:

„De ce nu iei legătura cu ceilalți jurați?

Ați trecut prin aceeași experiență.”

Nu știam ce urmăream,

dar simțeam nevoia să vorbesc cu ei.

Așa că am început să îi caut,

și i-am găsit aproape pe toți.

Primul jurat cu care am vorbit

era de părere că Bobby primise ce merita.

Un alt jurat...

ei bine, acesta regreta
că a durat atât de mult

până s-a aplicat pedeapsa.

Apoi un altul, care nu știu ce pățise,

dar nu își amintea deloc despre proces.

(Râsete)

Ei bine,

acum mă temeam

că acestea vor fi răspunsurile
ce aveam să le primesc de la toți.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu
că l-am găsit pe Allen.

Allen era un om bun.

Când am vorbit cu el,
era cu adevărat supărat

în legătura cu decizia noastră.

Și mi-a povestit despre ziua

în care durerea l-a copleșit.

Asculta radioul,

iar pe post se citea lista cu numele
persoanelor ce urmau să fie executate

la penitenciarul Parchman.

A auzit numele lui Bobby,

și abia atunci a realizat
cu adevărat ce a făcut.

„Știi, într-un fel am contribuit
la moartea acestui om”, mi-a zis.

Iată-ne acum,
20 și ceva de ani mai târziu,

și Allen încă se confruntă
cu această problemă.

Nu a vorbit niciodată despre asta,
nici măcar cu soția.

Mi-a spus de asemenea

că dacă Statul Mississippi vrea
să păstreze pedeapsa cu moartea,

ar trebui să ofere consiliere juraților.

Apoi am cunoscut-o pe Jane.

Jane este acum total împotriva
pedepsei capitale.

După care a urmat Bill.

Bill mi-a spus că a fost în depresie
săptămâni întregi,

iar când s-a întors la serviciu,

colegii îi spuneau lucruri de genul:

„Hei, l-ai prăjit?”

Pentru ei era doar o glumă.

Apoi Jon.

Jon mi-a spus că decizia lui îl apăsa

și îl consuma zilnic.

Ultimul jurat cu care am vorbit
a fost Ken.

Ken fusese șeful juraților.

Când ne-am așezat să vorbim,

era evident că fusese afectat profund
de ceea ce a trebuit să facem.

A retrăit ziua în care a plecat
de la tribunal

și a condus până acasă.

Când a pus cheia în ușă și a descuiat-o,

pur și simplu s-a prăbușit.

A zis că știa că Bobby este vinovat,

dar nu știa dacă decizia pe care a luat-o

a fost cea corectă.

Și-a pus continuu întrebarea:

Am făcut ce trebuia?

Am făcut ce trebuia?

Am făcut ce trebuia?

(Oftează)

După toți acești ani,

în sfârșit am realizat că nu eram
singura decepționată dintre jurați.

Și am discutat despre împărtășirea
experienței noastre

cu potențiali jurați,

să le oferim o perspectivă
a ceea ce îi așteaptă,

să îi sfătuim să nu se complacă,

să știe ce să creadă,

să știe de ce parte sunt
și să fie pregătiți,

pentru că nimeni nu își dorește să intre
într-un tribunal în calitate de jurat

și să iasă la sfârșitul procesului
simțindu-se ca un criminal.

Traversând această perioadă agitată
din viața mea, mi-am găsit inspirația

datorită nepoatelor mele.

Maddie, nepoata mea de 14 ani,

avea ca temă de scris un eseu
despre pedeapsa cu moartea,

și a venit la mine să îmi pună întrebări.

Ei bine, mi-am dat seama
că acest copil era crescut

în aceeași cultură „Ochi pentru ochi”

ca și mine,

așa cum și eu fusesem educată.

Așa că i-am explicat
experiența mea astfel:

am condamnat pe cineva la moarte

când am avut rolul de jurat.

Apoi am întrebat-o:

„Înseamnă că eu sunt un criminal?”

Nu a putut să îmi răspundă.

Am știut atunci că acesta era
un subiect ce trebuia dezbătut.

Și ghiciți ce s-a întâmplat?

Recent am fost invitată să vorbesc
într-o comunitate

care este împotriva pedepsei capitale.

Acolo am primit un tricou

pe care scria „Stop execuțiilor!”

Când am ajuns acasă, nepoata mea
de 16 ani, Anna,

m-a întrebat: „Pot să am eu tricoul tău?”

M-am uitat la tatăl ei,

care este fiul meu,

și am știut că încă se confruntă
cu acest subiect al pedepsei cu moartea.

Așa că m-am întors spre nepoată
și am întrebat-o:

„Îl vei purta?”

Atunci ea s-a întors
către tatăl ei și a zis:

„Tată, știu ce părere ai tu,

dar eu nu cred în pedeapsa cu moartea.”

Fiul meu s-a uitat la mine,

a dat din cap și a zis:

„Mulțumesc, mamă.”

Am știut că era un „mulțumesc” sarcastic.

(Râsete)

Viața m-a învățat câteva lecții.

M-a învățat că dacă nu aș fi fost jurat,

acum aș fi avut aceeași mentalitate.

Mi-a dat de asemenea încredere

să pot privi prin ochii nepoatelor,

și să văd că această tânără generație,
este capabilă și își dorește

să combată aceste probleme
sociale dificile.

Și că datorită experienței mele,

nepoatele mele

sunt acum mult mai pregătite să se apere

și să gândească singure,

nu să se bazeze pe convingerile culturale.

Așadar:

făcând parte dintr-o familie
conservatoare creștină,

locuind într-un stat foarte conservator
al Statelor Unite,

sunt aici să vă spun

că pedeapsa cu moartea are noi oponenți.

Mulțumesc!

(Aplauze)