Cum putem pune capăt hărțuirii sexuale la locul de muncă

Când Gretchen Carlson a făcut publică experiența sa legată de hărțuirea sexuală de la locul de muncă, ea a inspirat femeile de pretutindeni să-și recapete puterea și să povestească lumii întregi despre ce li s-a întâmplat. În acest discurs remarcabil și dârz ne spune povestea ei și identifică trei lucruri pe care putem să le facem cu toții ca să creăm mai multă siguranță la locul de muncă. „Nu vom mai fi subestimate, intimidate sau înfrânate”, spune Carlson. „Vom lua atitudine, vom vorbi categoric și ne vom face auzite. Vom fi femeile care ne-a fost menit să fim.”

„Tot ce mi-am dorit
era o binemeritată promovare,

iar el mi-a zis:
«Pune-te pe birou și desfă-le.»”

„Toți bărbații din birou
au scris pe o foaie

favorurile sexuale
pe care li le-aș fi putut face.

Cerusem doar un birou la fereastră.”

„I-am cerut sfatul despre ce pot face
ca un proiect să treacă de comisie.

El m-a întrebat
dacă mi-am adus genunchiere.”

Astea sunt doar câteva
din groaznicele povești

pe care le-am auzit
de la femei în ultimul an,

în timp ce am cercetat
hărțuirea sexuală la muncă.

Și ce am descoperit

e că este o epidemie mondială.

E realitatea îngrozitoare
a milioane de femei,

care, în fiecare zi,
nu vor decât să meargă la muncă.

Hărțuirea sexuală nu discriminează.

Poți purta fustă,

uniformă medicală,

haine militare de camuflaj.

Poți fi tânără sau bătrână,

măritată sau nu,

albă sau de culoare.

Poți fi republicană,
democrată sau independentă.

Am auzit de la atâtea femei:

ofițeri de poliție,

personal militar,

asistente financiare,

actrițe, inginere, avocate,

banchere, contabile, profesoare...

jurnaliste.

Hărțuirea sexuală se dovedește
că nu e despre sex.

E despre putere

și despre ce-ți face cineva

ca să încerce să-ți ia puterea.

Azi mă aflu aici

ca să vă încurajez să știți
că puteți să vă recăpătați puterea.

(Aplauze)

Pe 6 iulie 2016

am făcut un salt în gol de una singură.

A fost cel mai înfricoșător moment
din viața mea,

o alegere chinuitoare.

Am căzut în abis singură,

neștiind ce mă așteaptă jos.

Dar apoi, ceva miraculos
a început să se întâmple.

Mii de femei au luat legătura cu mine,

să-mi spună povestea lor
despre durere, agonie și rușine.

Mi-au zis că devenisem vocea lor.

Ele erau amuțite.

Deodată, mi-am dat seama că,
până și-n secolul 21,

fiecare femeie încă are o poveste.

Precum Joyce,

o controloare de însoțitori de zbor,
al cărei șef zilnic la ședințe

îi zicea de filmele porno
văzute noaptea precedentă,

în timp ce desena penisuri pe carnețel.

A făcut plângere.
A fost făcută „nebună” și concediată.

Ca Joanne, bancher pe Wall Street.

Colegii o strigau zilnic
cu cuvântul ăla abject cu „p”.

A făcut plângere,
i s-a zis că creează probleme

și n-a mai făcut niciodată
afaceri pe Wall Street.

Ca Elizabeth, ofițer în armată.

Subordonații-i fluturau în față
bancnote de un dolar, zicând:

„Dansează pentru mine!”

Și când a făcut plângere
la un superior, el a zis:

„Cum, doar un dolar?

Meriți măcar cinci sau zece!”

După ce am citit,

am răspuns tuturor

și am plâns după fiecare mesaj,

am înțeles că aveam multe de făcut.

Iată datele uluitoare:

una din trei femei,
din cele de care știm,

a fost hărțuită sexual la muncă.

71% din acele cazuri
nu sunt niciodată semnalate.

De ce?

Fiindcă atunci când femeile divulgă,

încă-s făcute
mincinoase și scandalagioaice,

sunt înjosite și denigrate,

retrogradate, trecute pe lista neagră

și concediate.

Expunerea hărțuirii sexuale duce,
de multe ori, la sfârșitul carierei.

Dintre toate femeile
care au apelat la mine,

aproape niciuna nu mai lucrează acum
în profesia aleasă,

iar asta e revoltător.

Și eu am tăcut la început.

Mi s-a întâmplat la sfârșitul anului
când eram Miss America,

când m-am întâlnit cu un director TV
de rang înalt în New York.

Credeam că mă ajută în ziua aia,
dând multe telefoane.

Am mers la cină
și pe bancheta din spate a mașinii

s-a năpustit brusc peste mine
și și-a vârât limba în gura mea.

Nu înțelesesem, naiva de mine.
Ca să mă „bag în afacerea asta”,

voia să se bage și el în pantalonii mei.

După doar o săptămână,
când eram în Los Angeles,

la o întâlnire cu un publicist eminent,

s-a întâmplat iar.

Din nou într-o mașină.

M-a prins cu mâna de gât

și mi-a împins capul
așa de tare în zona lui genitală,

că n-am mai putut respira.

Astea-s întâmplările care te storc
de toată încrederea de sine.

Astea sunt întâmplările pe care,
până recent,

nici nu le numeam agresiuni.

De asta avem așa multe de făcut.

După anul în care am fost Miss America,

m-am întâlnit în continuare
cu mulți oameni cunoscuți.

Inclusiv cu Donald Trump.

Când a fost făcută poza asta, în 1988,

nimeni n-ar fi putut prezice
unde vom fi azi.

(Râsete)

Eu, luptându-mă să pun capăt
hărțuirii sexuale la muncă,

el, președintele Statelor Unite,
în ciuda ei.

La scurt timp după, aveam prima apariție
la știrile TV în Richmond, Virginia.

Priviți zâmbetul încrezător
și sacoul roz-aprins.

Nu și părul.

(Râsete)

Munceam din greu ca să dovedesc
că blondele sunt inteligente.

Ironia sorții,
printre primele subiecte prezentate

erau audierile din cazul Anita Hill,
din Washington, DC.

La scurt timp după,

și eu am fost hărțuită sexual la muncă.

Lucram la un reportaj în Virginia rurală

și, când ne-am întors în mașină,

cameramanul a început să-mi zică,

întrebându-se cât de mult mi-a plăcut
când mi-a atins sânii,

când mi-a pus microfonul.

Și de acolo s-a înrăutățit.

Mă propteam de ușa mașinii.

Era înainte de telefoanele mobile.

Eram înmărmurită.

Chiar mă vedeam rostogolindu-mă afară,

în timp ce mașina mergea cu 80km/h,
cum văzusem în filme,

și mă întrebam cât de mult ar durea.

Când a fost dezvăluită
povestea lui Harvey Weinstein,

unul din cei mai cunoscuți moguli
ai filmului de la Hollywood,

acuzațiile erau oribile.

Dar atât de multe femei s-au destăinuit,

încât mi-am dat seama
că ce făcusem avea însemnătate.

(Aplauze)

A avut o scuză așa de penibilă.

A zis că el e rezultatul
anilor '60 și '70,

și că așa era cultura atunci.

Da, așa era cultura atunci

și, din păcate, încă mai e.

De ce?

Din cauza tuturor miturilor

încă asociate cu hărțuirea sexuală.

„Femeile ar trebui mai bine
să caute alt serviciu și altă carieră.”

Da, sigur.

Spune-i asta mamei singure,
care are două servicii,

încercând să se descurce de azi pe mâine,
care și ea e hărțuită sexual.

„Femeile...

o caută singure cu lumânarea.”

Cu hainele pe care le purtăm

și machiajul pe care ni-l facem.

Da, probabil că hanoracele purtate
de inginerele Uber din Silicon Valley

sunt foarte provocatoare.

„Femeile inventează.”

Da, fiindcă e așa distractiv
și satisfăcător

să fii înjosită și insultată.

Eu ar trebui să știu.

„Femeile vin cu acuzele astea
fiindcă vor faimă și bani.”

Propriul nostru președinte a zis asta.

Pun pariu că Taylor Swift,

una din cele mai cunoscute
și bogate cântărețe din lume,

n-avea nevoie de bani și notorietate

când a dezvăluit pentru un dolar
că a fost atinsă nepotrivit.

Și tare mă bucur c-a făcut asta.

Știre de ultimă oră!

Povestea nespusă despre femei
și hărțuirea sexuală la muncă:

femeile vor doar un mediu sigur,
primitor și fără hărțuială.

Asta-i tot.

(Aplauze)

Deci ce e de făcut
ca să ne recăpătăm puterea?

Am trei soluții.

Prima:

trebuie să convertim
spectatorii și facilitatorii în aliați.

98% din companiile din SUA

au acum politici de educare
asupra hărțuirii sexuale.

70% au programe de prevenire.

Și, totuși,

e copleșitor că spectatorii și martorii
nu iau atitudine.

În 2016,

Harvard Business Review
numea asta „efectul spectatorului”.

Și, totuși, amintiți-vă de 11 septembrie.

Am auzit de milioane de ori:

„Dacă vezi ceva, spune ceva.”

Imaginați-vă ce impact ar avea

dacă am cere asta și celor ce asistă
la hărțuirea sexuală la muncă,

să recunoască și să întrerupă
acele situații,

să confrunte agresorul direct,

să ajute și să protejeze victimele.

Ăsta e apelul meu către bărbați:

avem nevoie de voi în lupta asta.

Și către femei, la fel:

facilitatoare în aliați.

A doua soluție:

schimbarea legii.

Câți dintre voi știți

dacă aveți o clauză compromisorie

în contractul de muncă?

Nu-s prea multe mâini.

Dacă nu știți, ar trebui.

Iată de ce.

Revista TIME îi spune,
chiar acolo pe ecran,

„Textul cu litere minuscule din contracte,

care ține ascunse
plângerile de hărțuire sexuală.”

Iată despre ce-i vorba:

arbitrajul forțat îți ia dreptul
dat de Amendamentul 7

la un proces public, cu jurați.

E secret.

N-ai parte de martori sau depoziții.

De multe ori,
compania alege arbitrul în locul tău.

Nu există recursuri

și-n doar 20% din cazuri
câștigă angajatul.

Dar, repet, e secret,

deci nimeni n-o să știe
ce ți s-a întâmplat.

De asta am lucrat așa intens
la Capitol Hill în Washington, DC,

ca să schimb legile.

Iată ce le spun senatorilor:

hărțuirea sexuală e apolitică.

Înainte să te hărțuiască cineva,

nu te întreabă mai întâi
dacă ești republican sau democrat.

O face pur și simplu.

De asta ar trebui să ne pese tuturor.

A treia soluție:

fiți dârze.

Asta începe când ținem capul sus

și ne clădim încrederea de sine.

Când luăm atitudine și vorbim deschis,

și spunem lumii ce ni s-a întâmplat.

Știu că e înfricoșător,

dar hai să facem asta
pentru copiii noștri.

Hai să-i punem capăt
pentru generațiile viitoare.

Știu că eu am făcut-o pentru copiii mei.

Au fost extrem de importanți
când am decis dacă să fac denunțul.

Frumoșii mei copii:

Christian, băiatul meu de 12 ani,

Kaia, fata mea de 14 ani.

Vai, cât i-am subestimat.

Anul trecut, în prima zi de școală
s-a nimerit să se anunțe hotărârea.

Eram așa de îngrijorată
pentru ce aveau de înfruntat.

Fata mea s-a întors de la școală și a zis:

„Mama, m-a întrebat așa multă lume
ce ți s-a întâmplat vara asta.”

Apoi m-a privit în ochi și a zis:

„Și mama, am fost așa de mândră

să le zic că tu ești mama mea”.

Două săptămâni mai târziu,

când și-a găsit, în sfârșit, curajul
să înfrunte doi copii

care-i făcuseră zilele fripte,

a venit la mine și mi-a zis:

„Mama, am avut curaj s-o fac,

fiindcă te-am văzut pe tine făcând-o”.

(Aplauze)

Vedeți, e contagios
să oferi darul curajului.

Și sper că periplul meu v-a inspirat,

fiindcă chiar acum
suntem în punctul critic.

Asistăm la un moment istoric.

Din ce în ce mai multe femei
se destăinuie și spun:

„E îndeajuns!”

(Aplauze)

Iată ultimul meu apel către companii.

Reangajați toate acele femei
care și-au pierdut cariera

din cauza unui ticălos oarecare.

Fiindcă iată ce știu despre femei:

nu vom mai fi subestimate,
intimidate sau înfrânate,

nu vom mai fi reduse la tăcere

de metodele sistemului
sau relicvele trecutului.

Nu.

Vom lua atitudine și vom vorbi deschis

și ne vom face auzite.

Vom fi femeile
care ne-a fost menit să fim.

Și mai presus de orice,

vom fi mereu dârze.

Mulțumesc.

(Aplauze)