Revelația oferită de un accident vascular cerebral

Jill Bolte Yaylor a beneficiat de o șansă de cercetare pe care puțini cercetători ai creierului și-ar dori-o: a avut un puternic accident vascular cerebral și a observat cum funcțiile creierului său - mișcare, vorbire, conștiința sinelui - s-au oprit una câte una. O poveste extraordinară.

M-am orientat spre studiul creierului

deoarece am un frate care a fost
diagnosticat cu o boală mintală:

schizofrenie.

Întâi ca soră și apoi ca om de știință,
am vrut să înțeleg

de ce e posibil ca eu să pot
să-mi urmez visele,

să le conectez la realitate
și să le fac să se îndeplinească.

Ce e în neregulă cu creierul fratelui meu

și cu schizofrenia astfel că el nu poate

să-și conecteze visurile la o realitate
comună pe care o împărtășim cu toții,

și se transformă în schimb în halucinații?

Așa că mi-am dedicat cariera cercetării
bolilor mintale grave.

Și m-am mutat din statul meu de origine,

Indiana, la Boston, unde lucrez

în laboratorul doctorului Francine Benes,

în Departamentul de Psihiatrie
de la Harvard.

Și în laborator,
ne puneam următoarea întrebare:

Care sunt diferențele biologice
dintre creierele unor persoane

ce au un creier normal

în comparație cu creierele unor persoane
diagnosticate cu schizofrenie,

tulburare schizoafectivă
sau tulburare bipolară?

Ceea ce făceam era construim
o hartă a microcircuitelor creierului,

cum sunt interconectate celulele,

prin intermediul căror substanțe
chimice comunică

și ce cantități
din aceste substanțe folosește?

Viața mea era plină de semnificație,
deoarece desfășuram

acest tip de cercetare în timpul zilei,

dar seara și la sfârșit de săptămână

călătoream ca ambasador pentru ANBM -
Alianța Națională pentru Boli Mintale.

Dar în dimineața zilei
de 10 decembrie 1996,

m-am trezit cu propria mea
dereglare cerebrală.

Un vas de sânge s-a spart
în emisfera stângă a creierului.

Și pe parcursul a patru ore,

am putut observa cum creierul meu
își pierde capacitatea de procesare.

În dimineața în care am avut hemoragia,

nu am putut umbla, vorbi, citi, scrie
sau aminti detalii despre viața mea.

Am devenit un copil în corpul unei femei.

Dacă ați văzut vreodată creierul unui om

e evident că cele două emisfere
sunt în întregime separate între ele,

și v-am adus un creier uman adevărat.

Acesta este un creier uman veritabil.

Asta e partea frontală a creierului,

partea din spate
cu măduva spinării atârnând

și acesta e modul în care e poziționat
în cutia craniană.

Și dacă vă uitați la creier,

e evident că cele două cortexuri
cerebrale sunt delimitate între ele.

Pentru cei care se pricep la computere,

emisfera dreaptă funcționează
ca un procesor paralel,

în timp ce emisfera stângă
ca un procesor în serie.

Cele două emisfere comunică între ele

prin corpul calos,

care este alcătuit din aproximativ
300 de milioane de axoni.

Dar în afară de asta,

cele două emisfere sunt complet separate.

Deoarece ele procesează
informațiile în moduri diferite

fiecare dintre emisfere se gândește
la diferite lucruri,

le pasă de lucruri diferite
și, îndrăznesc să afirm,

au personalități foarte diferite.

Scuzați-mă. Mulțumesc.
Mi-a făcut plăcere.

Asistentul: Și mie.

(Râsete)

Emisfera dreaptă este dedicată
momentului prezent.

Totul este „aici și acum”.

Emisfera dreaptă gândește în imagini

și are un mod de a învăța chinestezic
prin mișcarea corpurilor noastre.

Informația, în formă de energie,
izvorăște simultan

prin toate sistemele noastre senzoriale

și apoi explodează în acest imens colaj

despre cum arată momentul prezent,

despre cum miroase prezentul
și ce gust are,

cum îl simțim și cum sună.

Sunt o ființă de energie conectată
la energia ce mă înconjoară

prin conștiința emisferei mele drepte.

Suntem ființe de energie,
conectați între noi

prin conștiința emisferelor drepte,
formând o singură familie: umanitatea.

Și aici,

acum, suntem frați și surori
pe această planetă,

aflându-ne aici pentru a face lumea
un loc mai bun.

Și în acest moment suntem perfecți,
suntem compleți și frumoși.

În schimb emisfera stângă,
e un loc cu totul diferit.

Emisfera stângă gândește
liniar și metodic.

Emisfera stângă se concentrează
pe trecut și pe viitor.

Emisfera stângă este concepută
de așa natură

încât să prea acel imens colaj
care constituie momentul prezent

și să aleagă detalii, detalii și mai multe
detalii despre aceste detalii.

Apoi le așază pe categorii

și organizează toate aceste informații,

le asociază cu tot
ceea ce am învățat în trecut

și proiectează în viitor
toate posibilitățile.

Și emisfera stângă gândește
în termeni lingvistici.

E acel taifas neîntrerupt care conectează

lumea mea interioară cu cea exterioară.

Este acea voce micuță care îmi spune:
„Hei, să-ți aduci aminte

să cumperi banane când te întorci acasă.

Am nevoie de ele mâine dimineață.”

Este acea inteligență calculată

care-mi amintește când trebuie
să-mi spăl rufele.

Dar probabil cel mai important aspect
e că e acea voce măruntă care-mi spune:

„Eu sunt. Eu sunt.”

Și imediat ce emisfera stângă
îmi spune „Eu sunt”.

mă izolez de restul,

devin un individ singular,
separat de fluxul de energie

din jurul meu și desprins de voi.

Și aceasta a fost porțiunea
din creier pe care am pierdut-o

în dimineața în care am avut
accidentul cerebral.

În dimineața accidentului,

m-am trezit cu o durere puternică
în spatele ochiului stâng.

Și era o durere înțepătoare

ca cea pe care o simți atunci
când muști dintr-o înghețată.

Și mă apuca, și apoi mă lăsa.

Și iarăși revenea, și din nou mă lăsa.

Și era ceva foarte neobișnuit

pentru mine să simt orice fel de durere,

așa că m-am gândit:
o să-mi încep programul obișnuit.

Așadar, m-am ridicat din pat
și am sărit pe aparatul de exerciții,

un aparat de exerciții
pentru întreg corpul.

Și exersând la acest aparat,

realizez că mâinile mele arată
ca niște gheare primitive încleștate

de bara aparatului.

M-am gândit: „Asta-i foarte ciudat.”

Și am privit în jos spre corpul
și m-am gândit:

„Oau! Sunt o ființă ce arată bizar.”

Și era de parcă conștiința mea alunecase
din starea normală

de percepere a realității,

în care sunt persoana de pe aparat
care trăiește experiența,

într-un spațiu ezoteric din care
mă privesc având această experiență.

Totul era foarte ciudat,
iar durerea mea de cap se înrăutățea,

așa că am coborât de pe aparat,

pășesc pe podeaua camerei de zi

și conștientizez că totul
din interiorul corpului meu a încetinit

Și fiecare pas este foarte rigid
și foarte calculat,

ritmul nu este deloc fluid

și există o constrângere
în spațiul percepțiilor,

așa că sunt concentrată
doar pe sistemele interne.

Și stau în baie, pregătită să intru la duș

când aud dialogul
din interiorul trupului meu.

Aud o voce subțire spunând:
„Mușchilor, trebuie să vă contractați,

iar voi, mușchilor, relaxați-vă”.

Și apoi îmi pierd echilibrul
și mă sprijin de perete.

Și privind în jos spre mâna mea
îmi dau seama

că nu mai sunt în stare să stabilesc
cu precizie limitele corpului meu.

Nu mai pot preciza de unde încep
și unde mă termin,

deoarece atomii și moleculele mâinii mele

s-au întrepătruns cu atomii
și moleculele peretelui.

Și tot ce mai puteam percepe
era această energie - energie.

Și m-am întrebat:
„Ce-i în neregulă cu mine?

Ce se întâmplă?”

Și în acea clipă, trăncăneala din creier -

taifasul din emisfera stângă a creierului-
s-a oprit cu totul.

De parcă cineva ar fi luat o telecomandă

și ar fi apăsat butonul 'mut'.
Liniște absolută.

Și în primă fază am fost șocată

să am o minte tăcută.

Dar am fost imediat fermecată
de grandoarea energiei care mă înconjura.

Și deoarece nu mai puteam identifica

frontierele corpului meu,
m-am simțit imensă și în expansiune.

M-am simțit unită cu toată energia

și era o senzație frumoasă.

Apoi dintr-o dată emisfera stângă revine

și îmi spune: „Hei! Avem o problemă!

Avem o problemă! Trebuie să cerem ajutor.”

Și eu: „Aah! Am o problemă.
Am o problemă.”

„Bun. Am o problemă.”

Dar imediat sunt trasă
înapoi în conștiință

Și am denumit acest loc „Țara Tra La La”.

Dar era frumos acolo.

Imaginați-vă cum ar fi
să vă deconectați cu totul

de la vorbăraia creierul
care te conectează cu lumea exterioară.

Așa că iată-mă în acest spațiu,
iar slujba mea

și orice stres în legătură
cu ea nu mai exista.

M-am simțit ușoară.

Imaginați-vă: toate legăturile
cu lumea exterioară

și cu factori de stres legați de ea
nu mai existau.

Am simțit o senzație de pace interioară.

Imaginați-vă cum ar fi să pierdeți
37 de ani de bagaj emoțional!

(Râsete)

Am simțit euforie.

Euforia. Era minunat!

Și apoi, din nou, emisfera stângă
revine și zice:

„Hei! Trebuie să te concentrezi.

Trebuie să cerem ajutor.”

Și eu mă gândesc „Trebuie să cer ajutor.

Trebuie să mă concentrez.”

Așa că ies de la duș

și mă îmbrac și umblu prin apartament,

gândindu-mă:
„Trebuie să ajung la serviciu.

Pot să conduc? Pot să conduc?

Și în acel moment brațul drept
mi-a paralizat.

Atunci am înțeles:

„O, doamne! Am un atac cerebral!
Am un atac cerebral!”

Și următorul lucru
pe care mi-l spune creierul e: „Uau!

Asta e foarte tare.”

(Râsete)

„Asta-i foarte tare!

Câți cercetători ai creierului au ocazia

să-și studieze creierul
din interior spre exterior?”

(Râsete)

Și apoi îmi trece prin minte:
„Dar sunt o femeie foarte ocupată!”

(Râsete)

„N-am timp acum pentru un atac cerebral!”

Așa că îmi zic: „Bun, nu pot să opresc
un accident cerebral

așa că am să-i aloc o săptămână sau două

și apoi mă întorc la programul meu normal.

Trebuie să sun după ajutor.”

Nu-mi puteam aminti
numărul de la serviciu,

dar mi-am amintit că în birou
aveam o carte de vizită

cu numărul meu pe ea.

M-am dus în birou și am scos un teanc
de cărți de vizită gros de 8 centimetri.

Și mă uit la cartea de vizită de deasupra

și deși pot să văd clar cu ochii minții
cum arată cartea mea de vizită

nu pot să îmi dau seama dacă asta e
pentru că tot ceea ce vedeam erau pixeli.

Și pixelii cuvintelor se contopeau

cu pixelii fundalului
și cu pixelii simbolurilor,

și chiar nu puteam să fac diferența.

Apoi am așteptat până ce a venit
ceea ce numesc un val de luciditate.

Iar în acel moment, am fost capabilă

să revin la realitate și să îmi dau seama

că asta nu e cartea mea de vizită,
nici asta, nici asta.

Și mi-a luat 45 de minute
să parcurg 2 centimetri

din teancului de cărți de vizită.

În acest timp, vreme de 45 de minute,

hemoragia a devenit mai mare
în emisfera stângă.

Nu înțeleg numerele, nici telefonul,

dar e singurul plan pe care îl am.

Așa că iau telefonul și-l pun aici.

Iau cartea de vizită și o pun aici

și încerc să potrivesc simbolurile
ciudate de pe cartea de vizită

cu forma simbolurilor de pe telefon.

Dar chiar atunci alunec
înapoi în Țara Tra La La

și când mă întorc nu îmi mai amintesc

dacă am format deja acele cifre.

Așa că a trebuit să-mi pun
brațul paralizat ca pe un buștean

și să acopăr cifrele pe măsură
ce le apăsam,

astfel ca atunci când mă întorceam
la realitatea

să pot ști dacă formasem deja acea cifră.

Până la urmă am reușit să formez numărul

și ascult în telefon,
iar colegul meu răspunde și spune:

„Ham ham ham ham.”

(Râsete)

Și mă gândesc:

”O, doamne, ăsta parcă-i
un Golden Retriever!”

(Râsete)

Așa că îi zic clar,
cel puțin în mintea mea:

„Sunt Jill! Am nevoie de ajutor!”

Și ce iese pe gură e: „Ham ham ham ham.”

Mă gândesc: „O, doamne,
parcă-s un Golden Retriever!”

Așa că nu puteam ști, nu aveam de unde ști

că nu puteam vorbi sau înțelege
un limbaj până ce am încercat.

Însă el înțelege că am nevoie de ajutor
și îmi trimite ajutor.

Și puțin mai târziu,
sunt transportată într-o ambulanță

de la un spital, prin tot Bostonul,
până la General Hospital.

Și m-am strâns în poziție fetală,
într-un mic glob.

Și ca un balon din care iese
ultima gură de aer,

întocmai ca dintr-un balon

am simțit cum se ridică energia din mine
și că spiritul meu se predă.

Și în acel moment am știut
că nu mai sunt eu coregrafa vieții mele.

Și fie doctorii mă salvează
și îmi acordă o a doua șansă la viață,

fie acesta era poate momentul
tranziției mele.

Când m-am trezit ceva mai târziu
în acea după-masă,

am fost șocată să descopăr
că încă sunt în viață.

Când am simțit spiritul predându-se
mi-am luat rămas bun de la viață.

Și acum mintea mea era suspendată

între două planuri
foarte diferite ale realității.

Stimulii care soseau prin sistemele
senzoriale îi simțeam ca pe o durere pură.

Lumina îmi ardea creierul ca un foc,

iar sunetele erau atât de puternice
și haotice încât nu puteam să separ

o voce de zgomotul de fundal,

și nu-mi doream altceva decât să evadez.

Deoarece nu-mi puteam identifica poziția
corpului în spațiu,

mă simțeam imensă și în expansiune
ca un duh care tocmai fusese

eliberat din lampă.

Și spiritul meu se înălța liber,
ca o balenă uriașă

plutind într-o mare de euforie tăcută.

Nirvana. Găsisem Nirvana.

Și îmi amintesc că mă gândeam

că nu există nicio cale prin care
să fiu în stare să strâng

sinele meu imens înapoi
în acest corp minuscul.

Dar am conștientizat; „Sunt vie!

Sunt încă vie și am descoperit Nirvana.

Și dacă am descoperit Nirvana
și încă sunt vie,

atunci oricine care trăiește
poate descoperi Nirvana.”

Și mi-am închipuit o lume plină cu oameni
frumoși, pașnici, plini de compasiune

și iubitori care știu că pot pătrunde
în acest spațiu în orice clipă.

Și că ei pot alege în mod deliberat
să pășească în emisfera dreaptă

și să găsească această pace.

Și apoi am înțeles ce cadou uriaș
ar putea fi această experiență,

ce atac de iluminare ar putea reprezenta

în legătură cu modul
în care ne trăim viețile.

Și asta m-a motivat să-mi revin.

La două săptămâni
și jumătate după hemoragie,

chirurgii m-au operat
și mi-au înlăturat un cheag de sânge

de mărimea unei mingi de golf
care apăsa pe centrii vorbirii.

Aici sunt împreună cu mama mea
care este un adevărat înger în viața mea

Mi-au trebuit opt ani
ca să-mi revin în totalitate.

Așadar, cine suntem?

Suntem forța vitală a universului,
cu dexteritate manuală

și două minți cognitive.

Și avem puterea de a alege,
clipă de clipă,

cine suntem și cum vrem
să ne poziționăm în lume.

Aici și acum,

pot păși în conștiința
emisferei mele drepte.

Sunt forța vitală a universului.

Sunt forța vitală a 50 de miliarde
de frumoase

genii moleculare care îmi dau formă,
împreună cu tot ceea ce există.

Sau, pot alege să pășesc în conștiința

emisferei stângi,
unde devin un individ singular,

compact, izolat de flux,

izolat de voi.

Sunt doctor Jill Bolte Taylor,

intelectuală,
specialistă în neuroanatomie.

Ce e valabil pentru mine e și pentru voi.

Ce ați alege?

Pe care o alegeți?

Și în ce moment?

Cred că cu cât petrecem mai mult timp

alegând să rulăm
circuitele păci interioare

oferite de emisfera dreaptă,
cu atât vom împrăștia mai multă pace

și cu atât mai pașnică
va deveni planeta noastră.

Și m-am gândit că aceasta
e o idee care merită răspândită.

Mulțumesc.

(Aplauze)