Ochelarii de citit ai viitorului cu autofocalizare

Pe măsură ce îmbătrânești, pierzi treptat capacitatea de a-ți concentra ochii, un fenomen la fel de vechi ca omenirea în sine, ceea ce duce la o dependență de ochelari bifocali, lentile de contact și proceduri precum chirurgia LASIK. Inginerul electric Nitish Padmanaban oferă o imagine a tehnologiei de ultimă oră, care este cu adevărat încântătoare: lentile dinamice, autofocusante, care îți urmăresc vederea și se adaptează la ceea ce vezi, atât la apropiere cât și la distanță.

Fiecare dintre noi va pierde

sau a pierdut deja ceva
pe care se baza în fiecare zi.

Vorbesc desigur despre chei.

(Râsete)

Glumeam.

De fapt vreau să vorbesc dintre cel
mai importante simț al nostru: vederea.

În fiecare zi pierdem câte
puțin din capacitatea noastră

de focalizare a ochilor

până când nu îi ma putem focaliza deloc.

Numim această boală hipermetropie

și afectează două miliarde
de oameni din întreaga lume.

Așa este, am spus miliarde.

Dacă nu ai auzit de hipermetropie

și te întrebi: „Unde sunt
aceste două miliarde de oameni?”

iată un indiciu înainte
să intru în detalii.

E motivul pentru care oamenii poartă
ochelari de citit sau lentile bifocale.

Voi începe prin a descrie
lipsa capacității de focalizare

ce conduce la hipermetropie.

Ca nou-născut,
ai fost capabil să focalizezi

până la șase centimetri și jumătate,

dacă ai fi vrut.

La 20 de ani îți rămâne aproape
jumătate din puterea de focalizare.

Adică aproximativ 10 centimetri.

dar suficient încât să nu observi.

După 40 de ani,

poți focaliza la 25 de cm,
poate chiar mai mult.

Pierderea abilității de focalizare
peste acest prag

afectează vederea de aproape
în activități precum cititul,

și până împlinești 60 de ani

nimic pe o rază de un metru
nu va mai fi clar.

Acum probabil unii dintre voi se gândesc:

sună rău, dar se referă
la asta în sens figurat,

numai pentru cei care sfârșesc
de fapt cu hipermetropie.

Dar nu, când spun tu, vreau să spun
că fiecare dintre voi

va fi într-o zi hipermetrop
dacă nu sunteți deja.

Sună tulburător.

Vreau să vă reamintesc
că hipermetropia a existat

pe tot parcursul istoriei umane

și am făcut multe lucruri
pentru a încerca să o reparăm.

Deci, pentru început, să ne imaginăm
că stai la un birou, citind.

Dacă ai fi hipermetrop,

s-ar putea să vezi cam așa.

Orice lucru apropiat,
precum revista, va fi în ceață.

Să trecem la soluții.

În primul rând, ochelari de citit.

Aceștia au lentile cu o singură dioptrie,

astfel încât obiectele apropiate
să poată fi focalizate.

Dar obiectele aflate în depărtare
nu mai sunt focalizate,

însemnând că trebuie constant să alternezi

între a-i purta și a nu-i purta.

Pentru a rezolva asta

Benjamin Franklin a inventat
ceea ce el numea „ochelarii dubli”.

Astăzi îi numim bifocali,

iar aceștia îți permit să vezi
la distanță când te uiți în sus

și să vezi de aproape
când privești în jos.

Astăzi avem și lentile progresive
care elimină trecerea bruscă

prin modificarea treptată
a puterii focale.

Dezavantajul amândurora

e că pierzi din câmpul vizual

pentru că e împărțit în două părți.

Pentru a înțelege exact problema,

imaginează-ți că urci
pe o scară sau pe scări.

Privești în jos pentru a-ți vedea
picioarele, dar vezi neclar.

De ce neclar?

Ei bine, te uiți în jos,
deci prin lentila pentru apropiere,

dar următorul pas
e la o întindere de braț,

însă privești prin lentila
pentru distanță.

Următoarea soluție e mai puțin comună,

presupune lentile de contact
sau o operație chirurgicală LASIK

și se numește monoviziune.

Presupune ca ochiul dominant
să focalizeze la distanță,

iar celălalt ochi
să focalizeze la apropiere.

Creierul realizează combinarea

vederii celei mai precise a fiecărui ochi,

însă cei doi ochi văd
lucrurile ușor diferit

și asta îngreunează
aprecierea distanțelor.

Deci, ce ne mai rămâne de făcut?

Am venit cu o mulțime de soluții,

dar niciuna dintre ele
nu redă focalizarea naturală.

Niciuna dintre ele nu îți permite
să te uiți la ceva

și să te așteptați să vezi clar.

Dar de ce?

Pentru a explica asta

vom arunca o privire
la anatomia ochiului uman.

Partea ochiului care ne permite
să focalizăm la diferite distanțe

se numește cristalin.

Există mușchi în jurul cristalinului
care îl pot deforma,

schimbându-i astfel puterea focală.

Ce se întâmplă când cineva
devine hipermetrop?

Din câte se pare,
cristalinul se rigidizează

până în punctul în care nu
își mai poate schimba forma.

Gândindu-ne la toate soluțiile
enumerate anterior,

putem înțelege că toate au
ceva în comun între ele,

dar nu cu ochii noștri,

adică sunt toate statice.

E echivalentul optic
al unui pirat cu picior de lemn.

Care e echivalentul optic
al unei proteze moderne de picior?

În ultimele câteva decenii a avut loc
crearea și dezvoltarea rapidă

a ceea ce numim „lentile cu focalizare”.

Există mai multe tipuri.

Lentile Alvarez cu modificare mecanică,

lentile lichide deformabile

și lentile cu cristale lichide
cu modificare electronică.

Fiecare are propriile dezavantaje,

însă nu se zgârcesc când e vorba
de experiența vizuală.

Oferă un câmpul vizual clar
la orice distanță.

Perfect. Lentilele de care avem
nevoie există deja.

Problemă rezolvată, nu?

Nu e atât de ușor.

Lentilele care pot focaliza adaugă
puțină complexitate ecuației.

Lentilele nu au cum să știe distanța
la care ar trebui să se focalizeze.

De fapt avem nevoie de ochelari

prin care să vedem clar obiectele
depărtate când privim în depărtare,

iar când privim aproape,

obiectele apropiate să fie clare,

fără să fim nevoiți să ne gândim la asta.

În ultimii ani am lucrat la Stanford

la un model inteligent
în jurul lentilelor.

Prototipul împrumută tehnologie

de la sistemele de realitate virtuală
și augmentată

pentru a estima distanța de focalizare.

Un detector al mișcării ochilor
ne spune direcția în care privim.

Folosind două,
putem triangula distanța la care privim

pentru o estimare de focalizare.

Totuși, pentru a crește fiabilitatea,

am adăugat și un senzor de distanță.

Senzorul e o cameră

care citește distanțele
până la anumite obiecte.

Putem folosi direcția privirii
pentru o estimare a distanței

pentru a doua oară.

Fuzionăm apoi acele două estimări

și în funcție de asta stabilim puterea
de focalizare a lentilelor .

Următorul pas a fost testarea pe oameni.

Așa că am recrutat 100 de hipermetropi
pentru a ne testa dispozitivul nostru

în timp ce noi le măsuram performanța.

Ceea ce am văzut ne-a convins
că lentilele autofocale sunt viitorul.

Participanții noștri vedeau mai clar,
puteau focaliza mai repede

și considerau că văd mai ușor și mai bine

decât cu ochelarii
pe care îi aveau atunci.

Mai simplu, când e vorba de vedere,

lentilele autofocale nu fac compromisuri
precum corecțiile statice utilizate azi.

Dar nu vreau să mă entuziasmez prea mult.

Mai e mult de muncă
pentru mine și colegii mei.

De exemplu, ochelarii noștri sunt puțin...

(Râsete)

voluminoși, poate?

Și aste deoarece am folosit
componente mai voluminoase

care sunt deseori destinate
pentru cercetare sau uz industrial.

Un alt lucru sunt ajustările necesare,

deoarece algoritmii de urmărire a ochilor
n-au robustețea necesară.

Deci, înaintând

pe măsură ce trecem de la cercetare
la crearea unui startup,

ne propunem să realizăm lentile autofocale

care în cele din urmă
vor arăta ca ochelarii obișnuiți.

Pentru asta, va trebui
să îmbunătățim semnificativ

robostețea metodei
de urmărire a ochilor.

Și să încorporăm electronice
și lentile mai mici și mai eficiente.

Astfel spus, chiar și cu
prototipul nostru actual,

am arătat că lentilele
cu focalizare automată

sunt capabile să depășească
formele tradiționale de corecție statică.

Deci e doar o chestiune de timp.

E destul de clar că în viitorul apropiat,

în loc să vă îngrijorați ce pereche
ochelari să purtați și când,

vom putea să ne focalizăm
doar asupra lucrurilor importante.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)