De ce ar trebui să citim „Macbeth”? - Brendan Pelsue

Accesează pagina noastră Patreon: https://www.patreon.com/teded
Urmărește întreaga lecție pe: https://ed.ted.com/lessons/why-should-you-read-macbeth-brendan-pelsue

Există o piesă atât de puternică, încât o veche superstiție spune că numele acesteia nu ar trebui rostit niciodată într-un teatru. O piesă ce începe cu manifestări vrăjitorești și se încheie cu o decapitare însângerată. O piesă plină de ghicitori, profeții, previziuni coșmarești și multe crime violente. Dar e cu adevărat atât de bună?
Brendan Pelsue explică de ce ar trebui să citești (sau să relecturezi) „Macbeth”.

Lecție oferită de Brendan Pelsue, regizată de Silvia Prietov.

Mulțumim tuturor patronilor noștri pentru suportul oferit! Fără voi, acest videoclip nu ar fi fost posibil.
Delene McCoy, Sammie Goh, Kathryn J Hammond, Ded Rabit, Sid, Jonathan Reshef, Tracey Tobkin, Jack Ta, Megan Whiteleather, Paul Coupe, Grant Albert, David Douglass, Ricardo Paredes, Bill Feaver, Eduardo Briceño, Arturo De Leon, Christophe Dessalles, Jeff Hanevich, Janie Jackson, Dr. Luca Carpinelli, Muhamad Saiful Hakimi bin Daud, Heather Slater, Patrick leaming, Martin Lõhmus, Joris Debonnet.

[„O mâncărime-n mâini îmi zice
Că ceva rău sosește aice.”]

Există o piesă atât de puternică,
încât o veche superstiție spune

că numele acesteia nu ar trebui
nici măcar rostit vreodată într-un teatru.

O piesă ce începe cu acte vrăjitorești
și se încheie cu o decapitare însângerată.

O piesă plină de ghicitori, profeții,
previziuni de coșmar,

și multe crime violente.

O piesă de William Shakespeare,
numită uneori și „Piesa scoțiană”

sau „Tragedia lui Macbeth”.

Jucată prima oară la teatrul Globe
din Londra în 1606,

„Macbeth” este cea mai scurtă
tragedie a lui Shakespeare.

Este de asemenea și una
dintre cele mai dense în acțiune.

În cinci acte,
e narată povestea unui nobil scoțian,

care își însușește tronul,

instaurează o domnie a terorii,

iar apoi are un final însângerat.

Pe parcurs, piesa ridică întrebări
esențiale despre ambiție,

putere

și violență,

care vorbesc despre sistemul politic
din vremea lui Shakespeare

și continuă să aibă ecou și în cel actual.

La începutul secolului al XVII-lea,
Anglia avea o situație politică precară.

Regina Elisabeta I murise în 1603,
fără a avea un moștenitor,

și surprinzător,

consilierii săi au înmânat coroana
lui James Stewart, regele Scoției.

Doi ani mai târziu, James a fost ținta
unei tentative de asasinat,

numită „Complotul prafului de pușcă”.

Întrebări despre legitimitatea regelui
erau pe buzele tuturor.

Shakespeare știa, desigur, că avea
un material cu potențial ridicat

când a adaptat și coroborat

istoria din secolul al XI-lea
a tiranului rege scoțian pe nume Macbeth

cu cele ale altor câțiva nobili scoțieni.

Scriitorul a găsit analele acestora
în „Cronicile lui Holinshed”,

o istorie populară din secolul al XVI-lea
a Angliei, Scoției și Irlandei.

Shakespeare știa și că trebuie
să spună povestea

astfel încât să capteze fără ezitare
atenția publicului său divers și vehement.

Teatrul Globe era deschis
pentru toate clasele sociale.

Cei înstăriți urmăreau piesa
din balcoanele acoperite,

pe când cei săraci plăteau un penny
ca să vadă spectacolul

dintr-o zonă neacoperită numită „pivniță”.

Vorbitul, batjocora și aclamarea
erau normale în timpul reprezentațiilor.

În cazul pieselor proaste, erau aruncate
chiar și piese de mobilier spre scenă.

Așadar, „Macbeth” se deschide
cu un zgomot propriu-zis.

Tunete și fulgere, apar trei vrăjitoare.

Ele ne înștiințează că îl caută pe nobilul
scoțian și erou de război Macbeth.

Apoi zboară rostind un blestem
ce prezice o lume nebună.

„Frumos e slut, și slut frumos,
Prin nori și neguri sus și jos!”

Mai apoi, aflăm că îi găsesc pe Macbeth
și pe camaradul lui, nobilul Banquo.

„Noroc, Macbeth! Odată vei fi rege!”,
prezic ele.

„Rege?”, se întreabă Macbeth.

Oare ce va trebui să facă
pentru a obține coroana?

Macbeth și soția sa, Lady Macbeth,

dau curs unui plan al crimei,
țesut cu minciuni și trădare.

De-a lungul măcelului ulterior,
Shakespeare oferă publicului

câteva din cele mai memorabile
pasaje din literatura engleză.

„Pieri, pată blestemată! Pieri, îți zic!”

Strigă Lady Macbeth, crezând că sângele
victimei e încă pe propriile sale mâini.

Obsesia vinovăției sale este una dintre
multele teme angrenate în piesă,

alături de tendința universală
de a abuza de putere,

nefrântul cerc al violenței și trădării,

și conflictul politic.

Tipic limbajului lui Shakespeare,
unele sintagme apărute inițial în piesă

au fost rostite atât de des,
încât au devenit banale.

Ele includ „laptele bunătății omenești”,

„ce e făcut e făcut”

și cea mai celebră vrajă:

„Dați zor, zor! Flăcări se întind,
Căldarea fierbe clocotind!”

Shakespeare păstrează însă cea mai bună
replică pentru Macbeth însuși.

În final, Macbeth reflectă la zădărnicia
vieții și la universalitatea morții.

„O, stinge-te, tu lumânare scurtă!”,
se lamentează el.

„O umbră călătoare-i viața,
biet actor ce chinuit se lăfăie

Un ceas pe scenă, și nu se mai vede.

E o poveste spusă de-un nebun,
de vuiet și furie plină,

dar neînsemnând nimic.”

Viața poate fi o poveste spusă
de un idiot, însă „Macbeth” nu e.

Limbajul și eroii lui Shakespeare
au intrat în conștiința noastră culturală

dobândind o rară amploare.

Regizorii folosesc această istorie
pentru a sublinia abuzul de putere,

de la mafia americană,

la dictatori de pretutindeni.

Piesa a fost adaptată
pentru filme de multe ori,

incluzând și „Castelul pânzei de păianjen”
al lui Akira Kurosawa,

care e plasat în Japonia feudală,

și o versiune modernizată
numită „Crimele din Scotland”,

în care Macbeth și rivalii săi

sunt managerii unor restaurante
de fast food concurente.

Indiferent de modul de prezentare,

problematica moralității,

a politicii

și a puterii este relevantă și azi.

Așa pare să fie și piesa
„Macbeth” a lui Shakespeare.