In numele argumentului

De ce dezbatem? Să eliminăm argumentele oponenţilor, să le dovedim falsitatea şi mai ales, sa câstigăm!... Nu-i aşa? Filozoful Daniel H Cohen arată cum cel mai întâlnit mod de a argumenta -- un fel de război în care o persoană trebuie să câstige și cealaltă să pierdă -- trece pe lângă beneficiile reale ale angajării într-o dezbatere activă. (Filmat la TEDxColbyCollege)

Numele meu este Dan Cohen şi sunt un teoretician.

Asta înseamnă că argumentez, dezbat.

E o parte importantă din viaţa mea.
Îmi place să argumentez.

Nu sunt doar teoretician, ci şi filozof,

deci îmi place să cred că sunt chiar bun în dezbateri.

De asemenea, îmi place să reflectez asupra argumentării.

Reflectând asupra argumentării,
am dedus nişte curiozități,

printre care:

reflectînd asupra argumentării în aceşti ani --

şi am decenii înurmă -- am ajuns
să fiu mai bun în argumentare.

dar cu cât argumentez mai mult,
cu cât devin mai bun la asta,

cu atât mai mult pierd.
Asta-i neașteptat.

Altă curiozitate e că de fapt sunt împacat cu asta.

De ce sunt OK cu faptul că pierd

şi de ce cred că oratorii buni

devin de fapt mai buni în a pierde ?

Ei bine, iată alte piese de puzzle.

Una este de ce dezbatem ?
Cine beneficiază de argumente ?

Şi când mă gândesc la dezbateri, mă refer la --

să le spunem argumente academice sau argumente cognitive,

unde un aspect cognitiv e în joc.

Este această propoziţie adevărată ?
Este această teorie bună ?

Este aceasta o interpretare
a datelor sau a textului viabilă ?

Şi aşa mai departe.
Nu mă interesează dezbateri despre

rândul cui e să spele vasele
sau cine trebuie să ducă gunoiul.

Da, avem şi acest gen de controverse.

Tind să le câştig pe astea căci cunosc trucurile.

Dar nu sunt dezbaterile importante.

Mă interesează argumentele academice astăzi,

şi iată lucrurile care mă intrigă.

Mai întâi, ce câştigă oratorii buni
când reuşesc să câştige o dezbatere ?

Ce câştig eu dacă te conving pe tine

că utilitarismul nu e tocmai
cea mai adecvată abordare a teoriilor etice.

Deci ce câştigăm când câştigăm o dezbatere ?

Chiar mai important, ce contează pentru mine

dacă tu crezi că teoria lui Kant e validă

sau dacă Mill e eticianul de urmat ?

Nu mă afectează direct dacă tu crezi

că funcţionalismul e o teorie viabilă a minții.

Atunci ce ne determină să dezbatem ?

De ce încercăm să-i convingem pe alţii

să creadă lucruri pe care ei nu vor să le creadă ?

E frumos ceea ce facem ?
E frumos să tratăm așa

o altă fiinţă umană, încercând şi insistând

să creadă ceva ce nu vrea să creadă ?

Ei bine, răspunsul meu va aborda

trei modele de dezbatere.

Primul model -- să-i zicem modelul dialectic --

e cel în care considerăm dezbaterea ca un război,
şi ştii cum e.

Se ţipă şi se strigă mult,

se câştigă şi se pierde,

Nu e un model tocmai eficient pentru a dezbate,

dar este un model înrădăcinat şi des întâlnit.

Al doilea model de dezbatere: argumentele ca dovezi.

Ca argumentul unui matematician.

Iată argumentul meu.
Funcţionează ? E bun la ceva ?

Sunt premisele dovedite ?
Sunt concluziile valide ?

Concluzia decurge din premize ?

Fără opoziţie, fără adversitate,

nu neaparat fără discuţii în sens antagonic.

Mai există un al treilea model

care cred că va fi de folos,

acela al dezbaterii ca interpretare,

ca dezbaterea în faţa unei audienţe.

Ca politicianul care încearcă să prezinte o poziție,

încercând să convingă audienţa de ceva.

Mai există un aspect pe care îl consider
important la acest model,

şi anume că atunci când dezbatem în faţa unei audienţe,

uneori publicul are un rol participativ mai important în dezbatere,

dezbaterile sunt şi audierile în faţa tribunalului

care judecă şi decid cazul.

Haideţi să-i zicem acestuia modelul retoric,

unde trebuie să-ţi adaptezi argumentele
după urechea audienţei.

Dacă prezinţi ideea, cu argumentate bune,

argumentele concise în engleză,

în faţa unui public francofon n-o să meargă.

Deci avem trei modele: dezbaterea ca război,

dezbaterea ca dovadă şi dezbaterea ca interpretare.

Dintre acestea, dezbaterea ca război e cea dominantă.

Influenţează cum atacăm dezbaterea,

influenţează cum conceptualizăm dezbaterea,

şi, de aceea, determină cum dezbatem,

abordarea efectivă a dezbaterii.

Când vorbim despre dezbatere,

da, folosim un limbaj militar.

Vrem argumente puternice,
argumente care să aibă impact,

argumente care merg direct la ţintă.

Vrem ca apărarea să fie pe baricade
şi strategiile să fie în ordine.

Vrem argumente zdrobitoare.

Astfel de argumente vrem.

E modul dominant de a concepe dezbaterea.

Când spun dezbatere, probabil

v-aţi gândit la modelul adversarial.

Dar metafora războiului, paradigma războiului

sau modelul prin care percepem dezbaterea,

cred că are efecte deformatoare
asupra modului în care dezbatem.

În primul rând, pune accent mai mult
pe tactici decât pe conţinut.

Ca la o lecţie de logică, argumentarea.

Înveţi toate subterfugiile utilizate

ca să încerci să câştigi dezbaterea - paşii falşi.

Amplifică aspectul noi-contra-lor al dezbaterii.

O face contradictorie, polarizantă.

Şi singurele rezultate previzibile sunt

triumful glorios sau înfrângerea umilitoare.

Astea sunt efecte denaturantee şi cel mai rău,

par a împiedica demersurile ca negocierea,

deliberarea, compromisul

sau colaborarea.

Gândiţi-vă. Aţi încercat vreodată să dezbateţi gândindu-vă:

„Ia să vedem ce putem câștiga de aici,

decât să luptăm. Ce putem rezolva împreună ?"

Şi cred că metafora dezbaterii-ca-război

inhibă celelalte moduri de rezoluţie ale unei dezbateri.

In final, cel mai rău

e că argumentele nu par să ne ducă niciunde.

Sunt fără destinație. Ne învârtim în cerc,

în încordare sau autoblocare în conversaţie.

Nu ajungem nicăieri.

Şi încă ceva, în calitate de pedagog,

asta chiar mă deranjează:

Dacă dezbaterea e război,
există o ecuaţie implicită

de a învăţa pierzând.

Ce vreau să spun ?

Să presupunem că noi doi ne contrazicem.

Tu crezi propoziţia P iar eu nu.

Şi te întreb: "De ce crezi tu P ?"

Tu îmi spui motivele tale.

Eu obiectez şi îţi spun: „Dar ce părere ai despre...?"

Şi tu răspunzi la obiecţia mea.

Şi eu te întreb: „Cum adică ?

Cum funcţionează concret ?"
Iar tu îmi răspunzi.

Să presupunem că, în cele din urmă,

am obiectat, am întrebat,

am adus contraargumente,

şi, de fiecare dată, ai fost de acord cu mine.

Aşa că în cele din urmă îţi spun:

„Ştii ? Cred că ai dreptate. P e valid."

Deci am câștigat o nouă convingere.
Şi nu una oarecare,

ci una bine articulată, examinată,

o părere care a făcut faţă unei bătălii.

Un enorm câştig cognitiv.
Bine, şi cine a căştigat ?

Ei bine, războiul metaforic ne obligă să spunem

că tu ai câştigat, chiar dacă eu sunt
singurul care a câştigat ceva în plan cognitiv.

Ce ai câştigat tu în plan cognitiv
convingându-mă pe mine ?

Desigur, te-a făcut să te simţi bine,
poate orgoliul tău a fost flatat,

poate că obţii şi ceva statut profesional în domeniu.

Tipul ăsta e un bun orator.

Dar din punct de vedere cognitiv --
cine a câştigat ?

Metafora războiului ne forţează să considerăm

că tu eşti câştigătorul iar eu am pierdut,

chiar dacă am câştigat.

Ceva nu e în regulă cu această paradigmă.

Asta e paradigma pe care chiar vreau s-o schimb dacă pot.

Aşadar cum concepem argumente

care să lase în urmă ceva pozitiv ?

Avem nevoie de noi strategii de încheiere a unei dezbateri.

Dar nu vom avea noi strategii de încheiere

până nu vom avea noi strategii de introducere.

Trebuie să concepem alte moduri de dezbatere.

Pentru a face aceasta, ei bine,

nu ştiu cum să fac.

Asta e vestea proastă.

Dezbaterea ca război e un monstru.

S-a instalat în minţile noastre,

nu există un glonţ magic care s-o poată distruge.

Nu există nicio baghetă magică care s-o facă să dispară.

Nu am un răspuns.

Dar am nişte sugestii.

Iată-le:

Dacă vrei să iei în considerare noi tipuri de dezbatere,

trebuie să considerăm noi tipuri de oratori.

Incearcați !

Gândiți-vă la toate rolurile
pe care le joacă oamenii în dezbatere.

Sunt partizanul şi opozantul

în cadrul unei dezbateri dialectic contradictorii.

Există şi audienţa în cazul discursului retoric,

moderatorul în cazul argumentelor ca dovezi.

Toate aceste roluri sunt diferite.
Îți poți imagina o dezbatere

în care tu eşti cel care argumentează,
dar faci parte şi din audienţă,

privindu-te argumentând ?

Te imaginezi uitându-te la tine dezbătând,

pierzând disputa, şi totuşi la urmă să spui:

„da, a fost o dezbatere straşnică."

Poţi face asta ? Eu cred că da.

Şi cred că dacă reuşeşti să-ţi imaginezi
acest tip de dezbatere

în care cel ce pierde spune câştigătorului,

la fel audienţa şi juriul să poată spune:

„Da, a fost o dezbatere straşnică",

atunci ţi-ai imaginat o dezbatere bună.

Şi mai mult, ţi-ai imaginat

un orator bun, un orator ce merită

să vrei să încerci să devii ca el.

În prezent pierd multe dezbateri.

Mă antrenez ca să devin un bun orator

în sensul de a fi capabil să beneficiez din pierdere

şi, din fericire, am avut mulţi colegi

care au binevoit să-mi ofere această practică.

Mulţumesc.

(Aplauze)