Cum conduc obiceiurile cotidiene la violență politică?

Cum ajunge cineva să comită violențe din motive politice? Răspunsul tulburător se află în obiceiurile cotidiene. Istoricul behaviorist Christiane-Marie Abu Sarah ne dezvăluie perspective surprinzătoare cu privire la modurile în care alegerile aparent banale pot alimenta scindarea socială care duce la acțiuni extreme, chiar fatale. Ea explică și cum se pot identifica și evita aceste comportamente cu scopul de a redescoperi lucrurile ce ne unesc.

Voi începe azi cu un mister istoric.

În 1957, erau două tinere femei,

ambele de 20 și ceva de ani,

ambele din același oraș,

ambele membre ale aceluiași grup politic.

În acel an, ambele au decis
să comită atacuri violente.

O fată a luat o armă și s-a îndreptat
spre un soldat la un punct de control.

Cealaltă fată a luat o bombă
și a intrat într-o cafenea aglomerată.

Dar iată ce s-a întâmplat:

una dintre fete a finalizat atacul,

iar cealaltă a renunțat.

Ce a produs această diferență?

Sunt istoric behaviorist
și studiez agresivitatea,

cogniția morală

și luarea de decizii
în contextul mișcărilor sociale.

Sună abracadabrant. (Râde)

Așadar, traducerea ar fi:

studiez momentul în care un individ
decide să apese trăgaciul,

deciziile cotidiene care conduc
la acel moment

și poveștile adoptate de atacator
ca să-și justifice comportamentul.

Subiectul acesta

nu este doar de interes academic
pentru mine.

Este, de fapt, oarecum personal.

Am crescut în districtul Kootenai, Idaho,

iar acest detaliu este foarte important.

Nu mă refer la acea parte din Idaho
cunoscută pentru cartofi.

Noi nu avem cartofi.

Iar dacă mă întrebi de cartofi,

ți-o iei.

(Râsete)

Partea asta din Idaho este cunoscută
pentru lacurile montane,

echitație,

schi.

Din nefericire, începând cu anii 1980,

a mai devenit cunoscută
ca sediul internațional

al Națiunilor Ariene.

Anual, membrii
unităților locale neonaziste

apăreau și mărșăluiau prin oraș

și, anual,

membrii orașului nostru ieșeau
ca să protesteze împotriva lor.

În 2001, am absolvit liceul

și am plecat la facultate în New York.

Am ajuns acolo în august 2001.

Așa cum mulți dintre voi știți,

trei săptămâni mai târziu,

Turnurile Gemene s-au prăbușit.

Am fost șocată.

Am fost incredibil de furioasă.

Voiam să fac ceva,

dar singurul lucru ce mi-a venit
în minte atunci

a fost să studiez araba.

Recunosc,

am fost fata din clasă care dorea
să afle de ce „ei” ne urăsc pe „noi”.

Am început să studiez araba
din motive greșite.

Însă ceva neașteptat s-a petrecut.

Am primit o bursă de studiu în Israel.

Așa că fata din Idaho a plecat
în Orientul Mijlociu.

Și, pe când mă aflam acolo,
am cunoscut musulmani palestinieni,

creștini palestinieni,

coloniști israelieni,

activiști israelieni ai păcii.

Și ce am învățat este
că fiecare acțiune are o ecologie.

Are un context.

De atunci, am călătorit prin lume,

am studiat mișcări violente,

am lucrat cu ONG-uri
și foști combatanți în Irak,

Siria,

Vietnam,

țările balcanice,

Cuba.

Mi-am luat doctoratul în istorie,

și ceea ce fac este să accesez
diferite arhive

și să caut prin documente

declarații înregistrate de poliție,

cazuri legale,

jurnale și manifeste ale indivizilor
implicați în atacuri violente.

Așadar, după ce strângi
toate aceste documente,

ce afli din ele?

Creierele noastre iubesc
misterele cauzale,

se pare.

Așa că, de fiecare dată
când vedem o știre despre un atac,

tendința este să adresăm
o singură întrebare:

De ce?

De ce s-a întâmplat asta?

Ei bine, vă pot spune că am citit
mii de manifeste

și ce am descoperit este
că atacurile sunt, de fapt, imitative.

Ele imită mișcarea politică
din care se inspiră.

Deci nu ne spun prea multe
despre luarea deciziilor

în aceste cazuri particulare.

Așa că trebuie să ne învățăm
să adresăm o întrebare diferită.

În locul lui „De ce?”, să întrebăm „Cum?”

Cum au săvârșit indivizii aceste atacuri

și cum a contribuit ecologia deciziei lor
la comportamentul violent?

Am învățat câteva lucruri
adresând această întrebare.

Cel mai important lucru

este că violența politică
nu este inerentă unei culturi.

Noi o creăm.

Și, fie că realizăm sau nu,

obiceiurile noastre de zi cu zi
contribuie la crearea violenței

în mediul nostru.

Iată câteva obiceiuri
care contribuie la violență.

Unul dintre primele lucruri
făcute de atacatori

în timpul pregătirii
pentru evenimentul violent

a fost să se închidă
într-o bulă informațională.

Cu toții știm despre știrile false, nu?

Ei bine, asta m-a șocat:

fiecare grup pe care l-am studiat
avea un slogan pentru știrile false.

Comuniștii francezi le numeau
„presa putredă”.

Ultranaționaliștii francezi le numeau
„presa perfidă”

și „presa trădătoare”.

Islamiștii din Egipt le numeau
„știri depravate”.

Iar comuniștii egipteni le numeau...

„știri false”.

Oare de ce aceste grupuri petrec atât timp
încercând să creeze bulele informaționale?

Răspunsul este chiar simplu.

Luăm decizii pe baza informațiilor
în care ne încredem, nu?

Dacă avem încredere în informații rele,

vom lua decizii rele.

Un alt obicei interesant
folosit de indivizi

când au planificat un atac violent

a fost să nu-și privească victimele
ca pe indivizi,

ci doar ca membri ai echipei adverse.

Aici devine foarte ciudat.

Există date științifice care explică
de ce o astfel de gândire este eficientă.

Să zicem că vă împart în două echipe:

echipa albastră,

echipa roșie.

Apoi vă cer să concurați
unii împotriva celorlalți.

Partea amuzantă este că,
preț de milisecunde,

veți începe să simțiți plăcere
- da, plăcere -

când ceva rău se întâmplă
membrilor echipei adverse.

Interesant este că, dacă aș cere
unui membru al echipei albastre

să se alăture echipei roșii,

creierul se recalibrează

și, în câteva milisecunde,

veți începe să simțiți plăcere

când se întâmplă ceva rău
membrilor fostei voastre echipe.

Iată un exemplu foarte bun care arată
de ce e periculoasă gândirea noi versus ei

în mediul nostru politic.

Un alt obicei al atacatorilor
ca să se motiveze pentru un atac

este să se concentreze pe diferențe.

Altfel spus, și-au privit victimele
și au gândit:

„Nu am nimic în comun
cu acea persoană.

Este complet diferită de mine.”

Ar putea părea un concept foarte simplu,

dar știința explică de ce funcționează.

Să spunem că vă arăt clipuri
cu mâini de diferite culori

și cu ace ascuțite care sunt
înfipte în aceste mâini.

Bine?

Dacă ești alb,

șansele sunt să manifești
cea mai simpatetică reacție

sau cea mai mare durere

când vezi un ac înfigându-se
într-o mână albă.

Dacă ești latino-american, arab, negru,

probabil vei avea reacția simpatetică

la vederea unui ac înfigându-se
într-o mână ce seamănă cu a ta.

Vestea bună este că aceste lucruri
nu sunt fixate biologic.

Reprezintă un comportament învățat.

Adică, cu cât petrecem mai mult timp
cu alte comunități etnice

și le vedem similare nouă
sau parte din echipa noastră,

cu atât mai tare le vom simți durerea.

Ultimul obicei despre care voi vorbi

este că, atunci când se pregătesc
pentru un atac,

atacatorii se concentrează
pe anumite indicii emoționale.

Luni la rând, ei se motivează
axându-se pe indicii ale furiei.

Menționez acest lucru pentru că este
foarte popular azi.

Dacă citești bloguri sau știri,

vezi că se discută
despre două concepte științifice:

deturnarea amigdalei
și deturnarea emoțională.

Conceptul deturnării amigdalei:

eu îți arăt un indiciu
- o armă, să zicem -

iar creierul tău reacționează
printr-un răspuns automat de amenințare

la acel indiciu.

Conceptul deturnării emoționale
este foarte similar.

Eu îți arăt un indiciu al furiei,
spre exemplu,

iar creierul tău reacționează
printr-un răspuns automat de furie

la acel indiciu.

Cred că femeile, de obicei, înțeleg
asta mai mult decât bărbații. (Râde)

(Râsete)

Acest tip de discurs despre deturnare
ne captează atenția.

Numai cuvântul „deturnare”
ne atrage atenția.

Adevărul este că,

cel mai adesea, nu așa funcționează
indiciile în viața reală.

Dacă studiem istoria,

aflăm că suntem bombardați
cu sute de mii de indicii

în fiecare zi.

Și noi ajungem să învățăm să le filtrăm.

Ignorăm unele indicii,

ne îndreptăm atenția spre altele.

În cazul violenței politice,
acest lucru devine foarte important,

deoarece atacatorii nu au văzut
un singur indiciu al furiei

și au răbufnit deodată.

În schimb,

politicienii, activiștii sociali
au petrecut săptămâni, luni, ani,

inundând mediul cu indicii ale furiei,
spre exemplu,

iar atacatorii

au fost atenți la aceste indicii,

au crezut în ele,

s-au concentrat pe ele,

chiar le-au memorat.

Și toate acestea demonstrează
cât de important este studiul istoriei.

Una este să vezi cum operează indiciile
într-un context de laborator.

Iar aceste experimente de laborator
sunt incredibil de importante.

Ele ne oferă multe date noi
despre funcționarea corpului uman.

Dar este la fel de important să observăm
cum operează indiciile în viața reală.

Așadar, ce ne spun toate acestea
despre violența politică?

Violența politică nu este
inerentă unei anumite culturi.

Nu este un răspuns automat,
predeterminat la stimuli înconjurători.

Noi o producem.

Obiceiurile noastre cotidiene o produc.

Să ne întoarcem la cele două femei
pe care le-am menționat la început.

Prima femeie fusese atentă
la campaniile bazate pe mânie,

așa că a luat o armă

și a mers spre un soldat
la un punct de control.

Dar, în acel moment,
ceva interesant s-a petrecut.

A privit spre acel soldat

și s-a gândit:

„Are aceeași vârstă ca mine.

Arată ca mine.”

Și a lăsat arma jos și s-a îndepărtat.

Doar ca urmare a acelei mici similitudini.

A doua femeie a avut
un cu totul alt parcurs.

Și ea a ascultat campaniile
bazate pe mânie,

dar s-a înconjurat de oameni

care sprijineau violența,

cu semeni care îi încurajau violența.

S-a închis într-o bulă informațională.

S-a concentrat, luni de zile,
pe anumite indicii emoționale.

S-a învățat să ignore anumite
inhibiții culturale împotriva violenței.

Și-a exersat planul,

a deprins noi obiceiuri

și, când a sosit momentul,
a dus bomba într-o cafenea

și a dus atacul până la capăt.

Acela nu a fost un impuls.

A fost învățare.

Polarizarea din societatea noastră
nu este un impuls,

este învățare.

Zilnic, ne supunem învățării:

prin știrile pe care le accesăm,

emoțiile asupra cărora ne concentrăm,

gândurile pe care le construim
despre echipa roșie sau echipa albastră.

Toate acestea contribuie la învățare,

fie că realizăm, fie că nu.

Vestea bună

este că, în vreme ce indivizii
pe care-i studiez au ales deja,

noi încă ne putem schimba traiectoria.

Probabil nu vom lua niciodată
deciziile lor,

dar putem înceta să contribuim
la ecologiile violente.

Putem ieși din acea bulă informațională
în care suntem,

putem fi mai conștienți
față de indiciile emoționale

asupra cărora ne oprim,

față de momeala de mânie
pe care o mușcăm.

Și, cel mai important,

putem să nu ne mai vedem
ca simpli membri ai echipei roșii

sau albastre.

Căci, fie că suntem creștini,
musulmani, evrei sau atei,

democrați sau republicani,

suntem oameni.

Suntem ființe umane.

Și, deseori, avem obiceiuri
foarte similare.

Avem diferențe.

Aceste diferențe sunt minunate

și sunt foarte importante.

Dar viitorul nostru depinde de capacitatea
de a găsi elementul comun

cu cealaltă parte.

Și de aceea este atât de important

să ne reantrenăm creierele

și să nu mai contribuim
la ecologiile violente.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)