De ce ar trebui să citim „Așteptându-l pe Godot”?- Iseult Gillespie

Urmărește întreaga lecție: https://ed.ted.com/lessons/why-should-you-read-waiting-for-godot-iseult-gillespie

Doi bărbați, Estragon și Vladimir, se întâlnesc lângă un copac seara pentru a-l aștepta pe un anumit „Godot”. Așa începe un șir de evenimente iritante, în care cei doi se întreabă când va veni Godot, de ce așteaptă și dacă se află lângă copacul care trebuie. Piesa lansează o întrebare simplă, dar incitantă: ce ar trebui să facă personajele?
Iseult Gillespie ne împărtășește tot ce trebuie să știm pentru a citi această tragicomedie.

Lecție de Iseult Gillespie, regizată de Tomás Pichardo-Espaillat.

Un bărbat ponosit pe nume Estragon,

stă, seara, lângă un copac
și se căznește să-și scoată gheata.

Curând apare prietenul său, Vladimir,

care-i amintește
colegului său nerăbdător

că trebuie să aștepte aici
pe cineva numit Godot.

Așa începe șirul evenimentelor
iritante în care cei doi se întreabă

când va veni Godot, de ce așteaptă

sau dacă se află măcar
lângă copacul potrivit.

De aici, „Așteptându-l pe Godot”
devine tot mai ciudată,

dar este considerată o piesă
care a schimbat fața teatrului modern.

Scrisă de Samuel Beckett
între anii 1949 și 1955,

piesa lansează
o întrebare simplă, dar incitantă:

ce ar trebui să facă personajele?

Estragon: Să nu facem nimic.
E mai prudent.

Vladimir: Să vedem întâi
ce-o să ne spună el.

Estragon: Cine?

Vladimir: Godot.

Estragon: Bună idee.

Dialogul criptic și argumentul circular
sunt specifice teatrului absurd,

o mișcare ce a luat naștere
după Al Doilea Război Mondial,

când artiștii se zbăteau
să găsească un sens în devastare.

Adepții absurdului au 'demontat'
intriga, personajul și limbajul

ca să pună sub semnul întrebării
semnificația acestora

și să transmită pe scenă
profunda lor incertitudine.

Cu toate că poate părea deprimant,
absurdul amestecă deznădejdea cu umorul.

Asta se reflectă în abordarea unică
a lui Beckett cu privire la gen

în „Așteptându-l pe Godot”,
intitulată „tragicomedie în două acte.”

În mod tragic, personajele sunt
prizonierii unei dileme existențiale:

ei așteaptă în zadar un necunoscut
care să le ofere un scop,

însă singurul lor scop
rezultă din însuși actul așteptării.

În timp ce așteaptă,
sunt copleșiți de plictiseală,

expun probleme religioase
și se gândesc la sinucidere.

Dar, în mod comic,
există un umor acut al situației lor,

ce se degajă din limbajul
și din mișcările personajelor.

Interacțiunile lor sunt încărcate
de jocuri bizare de cuvinte,

repetiții și duble interpretări,

precum și de maimuțăreli, cântec, dans,
și schimburi frenetice de pălării.

Deseori nu e clar dacă publicul
ar trebui să râdă sau să plângă.

Sau dacă Beckett a văzut
vreo diferență între cele două stări.

Născut în Dublin,

Beckett studiase engleza, franceza
și italiana înainte de a se muta la Paris,

unde și-a petrecut cea mai mare parte
din viață scriind teatru, poezie și proză.

Deși Beckett a nutrit permanent o pasiune
pentru limbaj, el a lăsat loc și tăcerii,

prin inserarea lacunelor, a pauzelor
și a senzațiilor de gol din opera sa.

Trăsătură cheie a stilului său, alături
de ritmul inegal și umorul negru,

care au devenit populare
în teatrul absurdului.

El a cultivat, de altfel,
o atitudine misterioasă,

a refuzat să confirme sau să nege orice
speculație despre sensul operei sale.

Presupunerile au continuat,

sporind fascinația auditoriului
pentru lumile sale suprarealiste

și personajele enigmatice.

Lipsa unui sens clar îl face pe Godot
deschis unei inepuizabile interpretări.

Criticii au propus lectura piesei
în nenumărate chei,

rezultând într-un ciclu
al ambiguității și al speculației

care reflectă însuși subiectul dramei.

A fost interpretată ca o alegorie
a Războiului Rece, a Rezistenței franceze,

sau colonizarea Irlandei de către Anglia.

Dinamica celor doi protagoniști
a născut și ea o intensă polemică.

Sunt considerați
supraviețuitori ai apocalipsei,

un cuplu care îmbătrânește,
doi prieteni neputincioși,

și chiar personificări ale conceptelor
freudiene de Ego și Id.

În replica sa faimoasă, Beckett spune
că știe cu siguranță un singur lucru:

că Vladimir și Estragon purtau pălării.

Asemenea speculațiilor critice
și subiectului enervant,

limbajul se învârte adesea în cerc
pe parcursul tachinărilor,

își pierd șirul gândurilor și se reîntorc
exact în punctul de unde au pornit:

Vladimir: N-avem decât s-o luăm
de la început.

Estragon: Adevărat, nu cred
c-ar fi prea greu.

Vladimir: E greu până pornești.

Estragon: Se poate porni de la orice.

Vladimir: Da, dar trebuie să te hotărăști.

Beckett ne amintește
că la fel ca viețile noastre de zi cu zi,

lumea de pe scenă
nu are întotdeauna un sens.

Se pot explora deopotrivă realitatea
și iluzia, familiarul și necunoscutul.

Cu toate că încă se recurge
la un fir epic coerent,

Cel mai bun teatru ne stimulează
gândirea și ne ține în așteptare.