Încetează să mai fii un simplu spectator în propria viață!

„Viața nu merge de la A la B - este complicată”, spune faimoasa navigatoare Tracy Edwards. În cadrul acestei discuții motivante, ea ne povestește cum a devenit dintr-o adolescentă inadaptată, căpitanul primului echipaj feminin din cea mai grea cursă maritimă- și cum îi ajută acum pe tinerii din întreaga lume să își îndeplinească visele.

Să poți naviga
e o abilitate extraordinară,

și nu se compară cu nimic pe lumea asta.

Nu cunosc satisfacție mai mare
decât părăsirea unui port,

știind că îmi pot duce echipa și barca

în siguranță, din acel port într-altul,

poate la trei, patru, cinci,
șase mii de mile distanță.

Să fiu pe mare, pentru mine, este

o libertate totală,

șansa unică de a fi tu însuți,

pentru că nu poți fi altceva.

Ești vulnerabil în fața
semenilor tăi de pe barcă.

Este un spațiu strâmt.

Maiden are 18 metri lungime.

Sunt 12 femei într-o barcă de 18 metri.

Adică, literalmente, te lovești
de celălalt,

deci, nu ai altă alegere
decât să fi tu însuți.

Cel mai grozav moment
pentru mine, când navighez

e atunci când pământul dispare la orizont.

E o clipă de nedescris...

(Oftează)

a aventurii și fără cale de întoarcere,

doar tu și barca și vremea.

Mi-aș dori ca toată lumea să poată
experimenta asta o dată în viață.

Cu cât te îndepărtezi de pământ,

cu atât te apropii mai mult
de tine însuți.

Depinde de noi,

cum ajungem în locul următor,

cum supraviețuim,

cum avem grijă unul de altul,

și ce facem pentru a ajunge
în partea cealaltă.

Întrebarea care mi s-a pus foarte des

este: „Cum devii un marinar
de curse oceanice?”

E o întrebare foarte bună.

Întotdeauna am vrut să spun:
„Am avut o viziune,

care a devenit un vis,

care a devenit o obsesie,”

dar, bineînțeles, viața nu e așa,

și îmi doresc ca oamenii să știe
un lucru despre mine:

viața mea nu a mers de la A la B,

dar, câți oameni pot spune că viața lor
a mers doar de la A la B;

ei se gândesc: „Voi face asta”,
și chiar o fac?

Deci, voi spune adevărul.

Și adevărul e că am fost exmatriculată
de la școală când aveam 15 ani,

iar directorul îndelung răbdător
a trimis un bilet revoltat

mamei mele îngăduitoare,

spunând practic că, dacă Tracy
trece din nou ușile școlii,

va chema poliția.

Mama m-a luat deoparte și a spus:

„Dragă, sistemul educațional nu e
potrivit pentru toată lumea.”

Mi-a dat cel mai bun sfat
pe care l-am primit vreodată.

A spus: „Fiecare dintre noi e bun la ceva,

tu trebuie doar să afli la ce ești bună.”

Iar la 16 ani, m-a lăsat să plec
într-o excursie în Grecia.

Am lucrat pe nave, ceea ce a fost bine,

la 17 ani nu prea știam ce voiam să fac,

mă lăsam dusă de val.

La a doua cursă transatlantică,

comandantul navei m-a întrebat:
„Poți naviga?”

I-am răspuns:
„Bineînțeles că nu pot naviga,

am fost exmatriculată.”

A spus: „Nu crezi că ar trebui
să navighezi?

Ce se întâmplă dacă eu cad peste bord?

Nu mai fi doar un spectator
în propria ta viață,

nu mai privi la ceea ce faci

și începe să acționezi.”

Pentru mine, ziua aceea, a fost ziua
în care viața mea a început.

Am învățat să navighez în două zile,

deși sunt o persoană care urăște cifrele

și le consideră hieroglife.

Mi s-au deschis drumuri și oportunități
la care nu m-aș fi gândit vreodată.

Am reușit să fac o călătorie cu barca
la cursa mondială Whitbread Round.

Au fost 17 bărbați sud-africani și eu.

Aveam 21 de ani,

și au fost cele mai lungi nouă luni
din viața mea.

Dar, am mers ca bucătar,

am reușit să supraviețuiesc
până la sfârșit

și când am ajuns la sfârșitul cursei,

am realizat că erau
230 de echipaje în cursă

și trei femei,

iar eu eram una dintre ele.

Eu sunt un bucătar groaznic.

Sunt un marinar foarte bun.

Al doilea, cel mai profund,
gând din viața mea a fost:

„Niciun bărbat nu-mi va permite vreodată
să fiu marinar pe barca lui.”

Acest lucru e valabil și în ziua de azi.

În 35 de ani de când se organizează
acestă cursă,

au fost doar două femei-marinar,
dar niciun echipaj complet feminin,

și astfel s-a născut Maiden.

În acel moment m-am gândit:
„Am ceva pentru care să lupt.”

Habar n-aveam că îmi doream această luptă,

dar m-am simțit ca peștele în apă.

Am descoperit lucruri despre mine
despre care nu știam că există.

Am aflat că sunt o fire luptătoare,

am descoperit că sunt competitivă,

nu știam asta...

și mi-am descoperit a doua pasiune:

egalitatea.

Nu am putut-o lăsa să dispară.

Nu era vorba doar de faptul că
îmi doream să navighez o barcă

și să îmi alcătuiesc singură echipajul,

propria mea echipă,

să-mi adun bani,
să am propria mea barcă,

abia atunci voi putea fi navigator.

Aici e vorba despre femeile
de pretutindeni.

Și atunci mi-am dat seama

că, probabil, asta voi face toată viața.

Au trecut mulți ani până am strâns banii

pentru cursa mondială din 1989
Whitbread Round.

În timp ce ne uitam la cei mari,

multe milioane de lire, doar echipaje
masculine în jurul nostru,

bărci noi, strălucitoare,
construite pentru cursă,

ne-am dat seama că nu era cazul nostru.

A trebuit să improvizăm din mers.

Nimeni nu avea încredere în noi
ca să ne dea atâția bani.

Mi-am ipotecat casa

și am găsit o epavă veche, renumită,

o barcă veche Whitbread,

fusese deja de două ori în jurul lumii,

în Africa de Sud.

Am convins cumva un tip
să o pună pe un vas

și să ne-o aducă în Anglia.

Fetele au fost îngrozite
când au văzut starea bărcii.

Aveam un loc liber într-o curte.

Am ridicat-o cu greu și am refăcut-o,

am dezmembrat-o,

am făcut toată munca singure.

Pentru prima dată, niște femei
lucrau într-un șantier naval

și asta era destul de distractiv.

În fiecare dimineață când intram,

toți se uitau la noi.

Dar au fost și avantaje,
pentru că toți ne ajutau.

Eram ceva inedit.

Știți, ne-au dat un generator, un motor,

„Vreți această funie veche?”

„Da”

„Pânze vechi?"

„Da, le luăm.”

Și ne-am descurcat din mers.

Cred că, de fapt,
marele nostru avantaj a fost

că nu existau idei preconcepute

despre un echipaj feminin
care navighează în jurul lumii.

Așa că, tot ceea ce am făcut, a fost bine.

Și astfel, am atras oameni.

Nu doar femei,

bărbați, oricui i se spusese:

„Nu puteți face asta
pentru că nu sunteți capabili”

nu aveți genul sau rasa
sau culoare potrivită, sau orice altceva.

Maiden a devenit o pasiune.

A fost greu să strâng bani...

sute de firme refuzau sponsorizarea.

Ne-au spus că nu vom reuși,

oamenii credeau că vom muri ...

Știți, oamenii chiar au venit la mine
și mi-au spus:

„Vei muri”.

M-am gândit: „Ei bine, e treaba mea,
nu a voastră”.

Într-un final, regele Hussein al Iordaniei
a sponsorizat Maiden,

a fost un lucru uimitor,

un pas important spre egalitate.

Am navigat în jurul lumii
cu un mesaj de pace și egalitate.

Am fost singura barcă din cursă
care avea un mesaj.

Am câștigat două etape din Whitbread,

două dintre cele mai dificile etape

și am ajuns pe locul doi.

A fost cel mai bun rezultat pentru
o barcă englezească din 1977.

A enervat multă lume.

Cred că la acel moment

nu eram conștiente
de ceea ce realizasem.

Am trecut linia de sosire,
acel final incredibil,

600 de bărci care trec prin
strâmtoarea Solent alături de noi;

50.000 de oameni din Ocean Village
scandând „Maiden, Maiden” când am ajuns.

Știam că făcusem ce ne-am dorit

și speram să obținem ceva bun,

dar, la acea vreme, habar nu aveam,
viețile câtor femei am schimbat.

Oceanul Antarctic e oceanul meu preferat.

Fiecare ocean are o caracteristică.

Atlanticul de Nord e un ocean agitat.

E genul vesel, motivant
și te invită să navighezi,

genul de ocean distractiv.

Oceanul Antarctic
e un ocean foarte serios.

Știi momentul în care treci
în Oceanul Antarctic,

latitudinea și longitudinea,

știi când ești acolo,

valurile sunt mai mari,

încep să devină înspumate,

totul devine gri,

începi să îți pierzi simțurile.

E foarte important cine și ce ești

în acestă pustietate nesfârșită
din jurul tău.

Este gol.

Este atât de mare și gol.

Vezi albatroși învârtindu-se
în jurul bărcii.

Durează aproximativ patru zile
să navighezi pe teritoriul lor,

vezi aceeași albatroși timp de patru zile.

Pentru ei, suntem ceva nou

se avântă în curentul provenit
de la vela mare

și zboară în spatele bărcii,

iar tu le simți prezența în spatele tău

te întorci

și vezi albatroșii privindu-te.

Am vândut Maiden la sfârșitul cursei --

tot nu aveam bani.

Acum cinci ani am găsit-o,

în același timp în care
un regizor de film s-a hotărât

că vrea să facă un documentar
despre Maiden.

Am găsit-o pe Maiden,

s-a reîntors în viața mea

și mi-a amintit că uitasem multe lucruri

de-a lungul anilor,

uitasem să îmi ascult inima și intuiția

și să fac, cu adevărat, parte din univers.

Tot ceea ce e important în viață

am primit de la Maiden.

Am salvat-o din nou,

am organizat o strângere de fonduri,

am salvat-o din Seychelles.

Prințesa Haya, fiica regelui Hussein,

a finanțat transportul înapoi în Anglia,
iar apoi restaurarea.

Tot echipajul inițial a fost implicat.

Am reunit echipa inițială.

Și atunci ne-am întrebat:
ce vom face cu Maiden?

Acesta a fost momentul vieții mele,

am privit în urmă la fiecare lucru
pe care l-am făcut,

fiecare proiect, fiecare sentiment,

fiecare pasiune, întrecere sau luptă,

și am decis ca Maiden să continue lupta

pentru generația viitoare.

Maiden navighează în întreaga lume
într-un turneu mondial de cinci ani.

Sunt implicate mii de fete
din întreaga lume.

Susținem programe comunitare
de educare a fetelor.

Educația nu înseamnă
doar să stai într-o clasă.

Eu învăț fetele că nu trebuie
să arate într-un anume fel,

că nu trebuie să simtă într-un anume fel,

că nu trebuie să se poarte
într-un anume fel.

Poți avea succes,

poți să-ți urmezi visele

și poți lupta pentru ele.

Viața nu merge de la A la B.

Este complicată.

Viața mea a fost complicată
de la început până la sfârșit,

dar, cumva, mi-am dat seama
unde ne îndreptăm.

Viitorul pentru noi și Maiden
arată minunat.

Pentru mine,

înseamnă închiderea cercului.

Înseamnă închiderea cercului cu Maiden

și folosirea ei pentru a le spune fetelor

că dacă o singură persoană crede în tine,

poți face orice.