Frumuseţea de a fi inadaptat

Celor care simt că nu se adaptează, le spunem că există o frumuseţe în asta. Lidia Yuknavitch îşi împărtăşeşte povestea, ne vorbeşte despre pierderi, ruşine şi acceptare de sine. „Chiar şi în momentul în care simţi că ai eşuat, eşti frumos”, spune ea. „Încă nu ştii, dar ai posiblitatea să te reinventezi la nesfârşit. Asta este frumuseţea ta."

Ştiu că aici la TED se discută
despre lucruri importante,

dar eu vreau să vă vorbesc
despre ceva foarte mic.

Atât de mic, încât folosesc
un cuvânt pentru asta.

Cuvântul este „inadaptat”.

Este unul din cuvintele mele preferate
pentru că este atât de literal.

Este despre o persoană
care nu se adaptează,

sau care nu face asta corespunzător,

sau: „o persoană care
nu se adaptează corect

unei situaţii sau unui mediu.”

Eu sunt aşa.

Şi sunt aici pentru ceilalţi
ca mine din sală,

pentru că nu sunt
niciodată singura.

Am să vă spun o poveste
despre asta.

Pe când aveam 30 de ani

am visat că voi fi scriitoare.

De fapt, primisem o scrisoare

prin care aflam că am
câştigat un mare premiu

pentru o nuvelă
pe care o scrisesem.

Era vorba despre viaţa mea
ca înotător profesionist

şi despre viaţa mea
de doi bani de acasă

şi despre durerea şi pierderea
care te pot face să îţi pierzi minţile.

Premiul era o excursie la New York unde
întâlneam editori şi agenţi importanţi

şi alţi autori.

Visul oricărui scriitor, nu?

Ştiţi ce am făcut
când am primit scrisoarea?

În stilul meu,

am pus scrisoarea
pe masa din bucătărie

mi-am turnat un pahar mare de vodcă

cu gheaţă şi lămâie

şi am stat aşa
în lenjerie toată ziua

şi m-am uitat la scrisoare.

Mă gândeam la toate modurile
în care deja îmi stricasem viaţa.

Cine eram eu, ca să merg la New York

şi să pretind că sunt scriitoare?

Cine eram eu?

O să vă spun.

Eram o inadaptată.

Asemeni altor copii,

eu provin dintr-o familie abuzivă

din care abia am scăpat cu viaţă.

Aveam deja la activ două căsnicii ratate.

Nu am reuşit la colegiu de două ori,

poate de trei, dar nu vreau
să vorbesc despre asta.

(Râsete)

Şi am fost la dezintoxicare
pentru uz de substanţe.

Şi am fost de două ori la închisoare.

Asa că sunt unde trebuie.

(Râsete)

Dar motivul pentru care
eram inadaptată

este că fiica mea a murit la naştere

şi încă nu ştiu cum să trăiesc cu asta.

Apoi am trăit câtva timp pe străzi

sub poduri

într-o stare profundă
de durere şi pierdere ca un zombi,

ceva ce unii întâlnesc în viaţa lor.

Poate toţi, dacă trăim destul.

Ştiţi, oamenii străzii
sunt nişte eroi inadaptaţi

pentru că ei au fost ca noi.

Vedeţi, sunt inadaptată
pe mai multe planuri:

fiică, soţie, mamă, studentă.

Iar visul de a deveni scriitor

era ca o piatră care îmi stătea în gât.

În ciuda a ceea ce credeam,
am luat avionul

şi am zburat la New York,

acolo unde sunt scriitorii.

Văd că cei ca mine se bucură deja.

Pot să vă recunosc într-o cameră.

La început v-ar fi plăcut.

Trebuia să alegeţi
trei scriitori preferaţi

şi organizatorii îi găseau pentru voi.

M-am cazat la Hotelul Gramercy Park,

unde am băut Scotch noaptea,

împreună cu oameni
mişto, deştepţi, grozavi.

Şi trebuie să pretinzi
că şi tu eşti aşa.

Şi trebuie să întâlneşti o grămadă
de autori, editori şi agenţi

la niște cine foarte pretenţioase.

Întrebaţi-mă cât de extravagante.

Audienţa: Cât de extravagante?

Lidia Yuknavitch: Vă mărturisesc:
am furat trei şerveţele --

(Râsete)

din trei restaurante diferite.

Şi am pus un meniu în pantaloni.

(Râsete)

Voiam să mănânc ceva acasă

ca să realizez că am trăit
acea experienţă.

Ştiţi?

Cei trei scriitori
pe care doream să-i văd

erau Carole Maso, Lynne Tillman
şi Peggy Phelan.

Nu sunt nişte autori
faimoşi, foarte citiţi,

dar pentru mine erau titani.

Carole Maso a scris o carte care
a devenit cartea mea de căpătâi.

Lynne Tilman mi-a dat
posibilitatea să cred

că există şansa ca poveştile
mele să fie recunoscute.

Iar Pegg Phelan mi-a amintit

că poate creierul meu este
mai important decât sânii.

Nu erau nişte scriitoare pe val,

dar ele croiau o cale

cu poveştile lor,

ceva cam în modul în care
apa a săpat Marele Canion.

Am fost încântată

să ies cu ele trei,
femei de peste 50 de ani.

Şi motivul pentru care
aproape am murit de bucurie

este că nu cunoscusem
o asemenea bucurie.

Nu mai fusesem
într-o cameră de genul ăla.

Mama nu a mers
niciodată la facultate.

Iar în acel moment, cariera mea

era un lucru trist, născut mort.

În primele nopţi acolo, am vrut să mor.

Să mor acolo, atunci.
„E atât de bine. Este minunat.”

Unii o să înţelegeti
ce s-a întâmplat după.

Întâi m-au dus la birourile
Farrar, Straus şi Giroux.

Farrar, Straus and Giroux
erau visul meu.

T.S. Eliot si Flannery O'Connor
au fost publicaţi acolo.

Editorul şef a stat mult
de vorbă cu mine

încercând să mă convingă
că am o carte în mine

despre viaţa mea ca înotător.

Ceva ca un memoriu.

Şi în tot timpul ăsta
cât a vorbit cu mine,

am stat acolo dând din cap ca o idioată

cu mâinile încrucişate pe piept

şi nu puteam spune nimic.

La final m-a bătut pe umeri

aşa, ca un antrenor de înot.

Şi mi-a urat noroc,

mi-a dat nişte cărţi gratis

şi mi-a arătat uşa.

Apoi m-au dus la birourile lui W.W.Norton

unde am fost convinsă că mă vor da afară

doar pentru că purtam Doc Martens.

Dar nu s-a întâmplat aşa.

La birourile Norton

am simţit că ating cerul şi luna

şi că numele meu era scris în stele.

Atât de important era pentru mine.

Înţelegeţi?

Editorul lor șef, Carol Houck Smith,

s-a aplecat în faţa mea
şi, cu ochii strălucind,

mi-a spus: „Trimite-mi ceva imediat!”

Cei mai mulţi oameni,
în special cei de la TED,

ar fi dat fuga la mail, nu?

Mi-a luat o veşnicie doar să îmi imaginez

că pun ceva în plic şi îl lipesc.

În ultima seară,

am citit câte ceva
la Clubul Naţional de Poezie.

După ce am terminat,

Katharine Kidde de la Agenţia
Literala Kidde, Hoyt & Picard,

a venit direct la mine
şi mi-a strâns mâna

şi s-a oferit pe loc să-mi fie agentă.

Stăteam acolo ca şi când eram surdă.

Vi s-a întâmplat aşa ceva?

Aproape am început să plâng

pentru că toată lumea
era îmbrăcată aşa frumos

şi tot ce-am putut să zic a fost:

„Nu ştiu. O să mă gândesc.”

Şi ea a spus: „Bine” şi s-a îndepărtat.

Toate acele mâini întinse
către mine, acel nod din gât...

Încerc să vă spun câte ceva
despre oamenii ca mine.

Inadaptaţii -- nu ştim cum
să sperăm sau să spunem da

sau să alegem lucruri importante,

chiar când se află în faţa noastră.

Purtăm cu noi o ruşine.

Ruşinea de a dori ceva bun.

Sau ruşinea de a simţi ceva bun.

Ruşinea de a nu crede
că merităm să fim acolo

cu oamenii pe care îi admirăm.

Dacă aş putea, m-aş întoarce
atunci şi m-aş antrena.

Aș fi exact ca acele femei
de peste 50 de ani care m-au ajutat.

M-aş educa cum să vreau lucruri,

cum să stau şi cum să le cer.

Aş spune: „Tu! Da, tu!
Aici este locul tău!”

Strălucirea ne cuprinde

şi nu suntem nimic unii fără alţii.

Dar eu am zburat înapoi în Oregon

şi, uitându-mă la păduri şi la ploaie,

am băut în avion multe sticluţe
„de autocompătimire”.

Mă gândeam că dacă eram
chiar scriitoare, eram una inadaptată.

Ce vreau să spun

e că m-am întors în Oregon
fără să închei un târg,

fără un agent,

doar cu multe amintiri

despre cum am stat atât de aproape

de nişte scriitori minunaţi.

Amintirea a fost singurul lucru
pe care mi l-am permis.

Şi totuşi, acasă pe întuneric

îmbracată iarăşi sumar,

auzeam vocile lor.

Ele spuneau: „Nu asculta de nimeni
care îţi spune să taci

sau să îți schimbi povestea.”

Spuneau: „Dă viaţă poveştii tale
aşa cum doar tu ştii.”

Spuneau: „Uneori, a spune povestea

îţi salvează viaţa.”

Acum, după cum vedeţi,
sunt o femeie la 50 de ani.

Şi sunt scriitoare.

Şi mamă.

Şi am devenit profesor.

Ia ghiciţi care sunt
studenţii mei preferaţi.

Deşi nu s-a întâmplat atunci

când am primit scrisoarea prin poştă,

mi-am scris memoriile:

Cronologia Apei.

Sunt povestiri despre dăţile
în care m-am reinventat

din ruinele alegerilor mele,

poveşti despre cum
eşuările sunt portaluri

către ceva frumos.

A trebuit doar să dau o voce
poveştilor mele.

În multe culturi există un mit
despre a-ţi urma visele.

Se numeşte călătoria eroului.

Dar eu prefer un alt mit

care este mai departe de acesta

sau sub el.

Se numeşte mitul nepotrivirii.

Şi are loc așa:

în momentul în care ai un eşec,

chiar atunci, ești minunat.

Nu ştii asta încă,

dar ai abilitatea de a te reinventa

la nesfârişit.

Asta este frumuseţea ta.

Poate consumi alcool,

sau poate ai supravieţuit unui abuz,

poate ești un fost condamnat

sau un om al străzii,

poate ai pierdut bani,
sau slujba, sau soţul,

sau soţia, sau cel mai rău,

un copil.

Poate ai pierdut un joc.

Poţi să stai acolo în mijlocul situaţiei

şi totuşi -- eu sunt aici să îţi spun --

eşti atât de frumos.

Povestea ta merită auzită

pentru că eşti un inadaptat
rar, fenomenal,

o nouă specie

şi eşti singurul de aici

care poate spune povestea

în modul tău unic.

Şi eu o să ascult.

Mulţumesc.

(Aplauze)